solarisiene, nu era decat o rama?i?a care numara cine ?tie cate saptamani sau luni.
Pe relieful striat de langa ocean am descoperit o intindere aproape plana de numai ca?iva metri patra?i ?i mi-am indreptat intr-acolo aparatul. Coborarea mi s-a parut mai dificila decat credeam. A fost cat pe-aci sa intru cu elicea in peretele ce cre?tea vertiginos in fa?a ochilor mei. Totu?i am reu?it sa descind. Am oprit imediat motorul ?i am deschis carlinga. Am mai cercetat o data daca elicopterul nu este amenin?at sa lunece in ocean; valurile se prelingeau de-a lungul laturii zim?uite, doar la cateva zeci de metri de mine, dar elicopterul statea singur pe flotoarele lui. Am sarit pe… „pamant”. Peretele de care aproape ma ciocnisem era in realitate o uria?a placa osoasa, ciuruita ca o sita ?i acoperita de excrescen?e gelatinoase. O fisura larga de ca?iva metri taia oblic inaltul zid, lasand sa se vada, ca ?i marile-i orificii risipite neuniform, perspectiva adancimii. M-am ca?arat pe prima excrescen?a a peretelui, constatand ca incal?amintea imi adera de „sol”, iar scafandrul nu-mi ingreuneaza deloc mi?carile. Inaintand treptat, m-am pomenit la o inal?ime ca de patru etaje deasupra oceanului. Aruncandu- mi privirile spre peisajul scheletic de sub mine, am putut in sfar?it sa-l cuprind in intregime.
Asemanarea cu un ora? arhaic, preschimbat pe jumatate in ruine, cu o stranie a?ezare marocana din veacurile trecute, distrusa de un cutremur de pamant sau de vreo alta catastrofa, era de-a dreptul cople?itoare; Vedeam cat se poate de limpede incalcitele galerii ale zidurilor, in parte surpate ?i blocate de zidurile naruite. Mai sus deslu?eam bastioanele ramase in picioare, iar in pere?ii concavi ?i convec?i se zareau gauri negre, asemanatoare unor ferestre inguste sau unor ambrazuri de fortarea?a. Toata aceasta insula-ora?, aplecata puternic intr-o rana, ca o nava pe jumatate scufundata, se deplasa orbe?te ?i se rotea foarte lent. M-am aventurat ?i mai sus, pana cand, din excrescen?ele suspendate deasupra capului meu, a prins sa se reverse un moloz marunt, umpland cu mari nori de praf canioanele ?i strazile labirintice. Mimoidul nu este, fire?te, o stanca, ?i asemanarea lui cu roca de calcar dispare cand iei in mana o bucata; este cu mult mai u?or decat tuful, datorita structurii lui foarte fine.
Ma aflam atat de sus, incat ii sim?eam orice tresaltare: inainta plutind, nu ?tiu incotro, impins de loviturile negrilor mu?chi ai oceanului, dar in acela?i timp se lasa domol cand intr-o parte, cand intr-alta; fiecare dintre aceste pendulari era inso?ita de fo?netul prelung al spumei ce curgea peste flancurile inal?ate. Aceasta leganare, imprimata foarte de mult, probabil inca de la na?tere, el o va fi pastrat datorita uria?ei sale mase. Saturandu-ma de privit, am coborat precaut. Abia atunci ciudat lucru! mi-am dat seama ca mimoidul nu ma interesa catu?i de pu?in, iar daca am zburat pana aici nu cu el am vrut sa ma-ntalnesc, ci cu oceanul.
M-am a?ezat pe suprafa?a zgrun?uroasa, crapata, avand la ca?iva pa?i in urma mea elicopterul. Valul negru se rostogolea greoi de-a lungul malului, sub?iindu-se ?i pierzandu-?i totodata culoarea; cand se retragea de pe muchia stancii, se rupeau din el fire tremurande de gelatina. Am coborat ?i mai jos ?i mi-am intins mana in intampinarea celui de-al doilea talaz. Atunci s-a iscat acel fenomen pe care oamenii il observasera, prima oara, aproape cu un secol in urma: valul a ?ovait pu?in, s-a retras, mi-a imprejmuit palma, fara sa ajunga pana la ea, astfel incat intre suprafa?a manu?ii ?i substan?a undei ce-?i schimba rapid consisten?a, devenind din lichida aproape carnoasa, ramanea un strat sub?ire de aer. Am ridicat atunci u?or mana; valul, sau mai curand o dendrita a lui, a urmat-o in sus, luand forma palmei mele. M-am sculat fiindca altfel nu-mi puteam ridica mai mult bra?ul; istmul gelatinos s-a intins ca o coarda vibrand, dar nu s-a rupt; baza valului, acum turtit, a aderat de mal in jurul talpilor mele (tot fara a le atinge) ?i a?tepta cu rabdare, asemenea unei fiin?e, sfar?itul experien?ei. Era ca ?i cum din ocean ar fi crescut o floare mladioasa, al carei potir, cuprinzandu-mi degetele, dar lasand intre ea ?i mine o pojghi?a de vazduh, ar fi devenit negativul lor exact. M-am dat inapoi. Lujerul a trecut ?i, parca fara sa vrea s-a reintors, suplu, clatinator, nesigur, in valul de jos care 1-a absorbit, iar apoi, ridicandu-se o clipa s-a retras dincolo de ?arm. Am repetat jocul, pana cand din nou, ca in urma cu o suta de ani, nu ?tiu al catelea val a plecat indiferent, parca satul de ineditele impresii ?i ?tiam ca, pentru a-i retrezi „curiozitatea”, ar fi trebuit sa a?tept cateva ore. Mi-am luat locul dinainte. Ma sim?eam ca transfigurat de acest fenomen pe care-l provocasem ?i-l ?tiam atat de bine teoretic. Teoria insa nu reu?ea sa redea trairea reala.
In inmugurirea, in cre?terea, in ramificarea acestei materii animate, in fiecare dintre mi?carile ei particulare, ca ?i in toate laolalta se manifesta, a? spune, o sfiala (prudenta, dar nu tematoare), care incerca sa cunoasca repede ?i exact, sa cuprinda noua forma intalnita fara de veste, iar la jumatatea drumului, daca aparea primejdia incalcarii unor limite instaurate de o tainica lege, trebuia sa dea inapoi, renun?and la iscodirile ei. Ce uimitor contrast intre aceasta sprintena curiozitate ?i uria?ul care se intindea pana la stralucirea tuturor orizonturilor! Niciodata nu mi se paruse atat de suveran oceanul, atat de cople?itoare tacerea lui ce respira odata cu clatinarea valurilor. Fascinat, ii contemplam necuprinsul, deschideam parca in zonele inaccesibile ale perfectei uitari de sine, ma contopeam de la sine cu acest colos lichid, orb, iertandu-i totul, fara cuvinte, fara vreun gand.
In ultima saptamana ma comportasem atat de ra?ional incat licaritul banuitor al ochilor lui Snaut incetase pana la urma sa ma mai pandeasca. In afara paream impacat, in adanc insa, fara sa fiu con?tient de aceasta, a?teptam ceva. Ce anume? intoarcerea ei? Cum mai puteam nadajdui? Cu to?ii ?tim ca suntem fiin?e materiale, supuse legilor fizicii ?i ale fiziologiei ?i ca for?a tuturor sentimentelor noastre luate la un loc nu e in stare sa lupte impotriva acestor legi, ci le poate doar detesta. Eterna credin?a a indragosti?ilor ?i a poe?ilor ca iubirea este mai perena decat insa?i moartea, acea
(1961)
