Lumii ii spuneau padure

Africa. Ne stau in cale… Insa Tata Ding-Dong spune sa folosim munca creechilor, iar noi o folosim. O vreme. Este? Pe diseara, Ok.

— Este, capitane.

Davidson intra in cartierul general al taberei: un cub din scanduri de pin, cu latura de patru metri, doua birouri, un racitor de apa si locotenentul Birno, reparand un walkie-talkie.

— Ai grija sa nu dai foc la tabara, Birno.

— Ada-mi si mie o Colo, capitane. Blonda. 34-22-36.

—  Cristoase, numai atat?

— Nu stii ca-mi plac alea mai slabute?

Expresiv, Birno isi schita preferinta in aer. Zambind, Davidson se indrepta spre hangar. Ridicandu-se cu elicopterul deasupra taberei, privi in jos: cuburi de copii, carari abia schitate, poieni prelungi si presarate cu cioturi si buturugi, micsorandu-se toate in vreme ce aparatul se ridica. Putea zari acum verdele padurilor virgine de pe insula uriasa, iar dincolo de verdele acela intunecat smaraldul oceanului, pierzandu-se in departare. Tabara Smith parea o pata galbena, un petec pe o uriasa tapiserie verde.

Traversa stramtoarea Smith si terenurile impadurite din nordul Insulei Centrale si, pe la amiaza, ajunse in Centralville. Semana cu un oras, sau asa i se parea lui dupa trei luni petrecute in padure; strazi si case adevarate care existasera acolo de ia infiintarea Coloniei, cu patru ani in urma. Nu-ti dadeai seama ca, in realitate, era un amarat de orasel de granita pana cand nu priveai spre sud, cam la un kilometru departare, si vedeai stralucind, deasupra buturugilor si aleilor asfaltate, un turn auriu, mai inalt decat oricare alta cladire din Centralville. Nava nu era mare, dar acolo parea imensa. Era insa doar o auxiliara, o naveta, barcuta unei corabii; racheta NAFAL, denumita Shackleton, se afla pe orbita, la o departare de o jumatate de milion de kilometri. Naveta era numai o sugestie, doar degetul mic al maretiei, al puterii, al preciziei de aur care era tehnologia pamanteana a zborului interstelar.

De aceea, pentru o clipa, zarind racheta venita de acasa, ochii lui Davidson se umplura de lacrimi. Nu se rusina de ele. El era un patriot, asa se nascuse: patriot.

In curand, umbland pe strazile oraselului incepu sa zambeasca. Intr-adevar, femeile erau acolo si-ti puteai da seama ca erau noi venite. Majoritatea purtau fuste stramte si lungi, cu pantofi mari, ca niste galosi, rosii, purpurii sau aurii, si camasi brodate cu fir de aur sau argint. Se terminase cu zgaitul dupa sfarcuri. Moda se schimbase; pacat. Toate aveau parul strans in sus, dat pesemne cu fixativul acela cleios pe care-l foloseau de obicei. Urat ca naiba, dar cu adevarat o chestie pe care numai femeile si-o puteau face si de aceea era atatator. Davidson ranji spre o euroafra micuta si pieptoasa, cu un coc mai mare decat capul; nu i se raspunse printr-un zambet, ci printr-o leganare a soldurilor care spunea limpede: Hai cu mine, hai cu mine. Nu-i urma insa invitatia. Nu inca. Merse la cartierul general din Central — cremene si plastiplat, 40 de birouri, 10 racitoare de apa si un arsenal subteran — si lua legatura cu Comanda Administratiei Coloniei Noul Tahiti. Se intalni cu cativa membri ai echipajului de lansare, lasa o cerere pentru un pseudorobot descojitor si hotari, impreuna cu vechiul lui amic, Juju Sereng, sa se intalneasca la ora paisprezece in barul' „Luau”.

Ajunse la bar cu o ora mai devreme, ca sa infulece ceva inainte de a incepe cu bautul. Lyubov era si el acolo, impreuna cu doi tipi imbracati in uniforma Flotei, pesemne specialisti veniti cu naveta lui Shackleton. Davidson nu respecta prea mult Flota — o gramada de smecherasi eleganti care lasau Armatei treaba murdara, scarboasa si periculoasa de pe planeta; dar gradul era grad, si oricum era amuzant sa-l vezi pe Lyubov purtandu-se prietenos cu un ofiter. Gesticula in timp ce vorbea, asa cum facea mereu. Trecand pe langa el, Davidson il batu pe umar si i se adresa:

— Salut, Raj, batrane, cum ii pacalesti?

Trecu mai departe, fara sa astepte strambatura, desi ii parea rau ca o pierde. Era extraordinar de caraghios cat de mult il ura Lyubov. Probabil ca tipul era efeminat, ca multi intelectuali, si detesta virilitatea lui Davidson. Oricum, el nu avea sa-si piarda vremea detestandu-l, nu merita oboseala.

„Luau” servea o friptura minunata de caprioara. Ce-ar fi zis oare cei de pe batranul Pamant, vazand cum un om mananca un kilogram de carne la o masa? Bietii mancatori de soia! Apoi sosi Juju — asa cum Davidson sperase in secret — cu crema noilor Fete Colo: doua frumuseti suculente, nu Mirese, ci Personal de Recreere. Den, vechea Administratie a Coloniei mai avea inca relatiile ei! Urma o dupa amiaza lunga si fierbinte.

Zburand inapoi spre tabara, traversa stramtoarea Smith, impreuna cu soarele tolanit pe un pat urias de ceata aurie deasupra oceanului. Canta si se legana in scaunul de pilot. Tinutul Smith aparu usor neclar prin ceata, iar deasupra taberei se zarea fum, un nor negru, de parca se azvarlise ulei in crematoriul de deseuri. Fumul era atat de gros incat nu putea nici macar sa distinga cladirile. Abia cand ateriza vazu avionul carbonizat, hoperele distruse si hangarul incendiat.

Decola din nou si zbura pe deasupra taberei, atat de jos incat ar fi putut sa se izbeasca de conul inalt al crematoriului, singurul ramas in picioare. Restul disparusera: gaterul, furnalul, depozitele de cherestea, cartierul general, baracile, colibele creechilor, totul. Schelete negre si ruine inca fumegande. Nu fusese insa un incendiu forestier. Padurea era tot acolo, verde, inapoia ruinelor. Davidson reveni la campul de aterizare, cobori si cauta motocicleta, dar si ea era un morman negru langa ruinele carbonizate si puturoase ale hangarului. Porni pe carare, spre tabara. Trecand pe langa ceea ce fusese baraca statiei de radio, mintea incepu iarasi sa-i functioneze. Fara cea mai mica ezitare, iesi de pe poteca, trecand inapoia baracii. Acolo se opri. Asculta.

Nu era nimeni. Liniste absoluta. Focul se stinsese de mult; fumegau doar gramezile mari de busteni, rosii si incinse sub cenusa si scrum. Mormanele acelea alungite de cenusa valorasera mai mult decat aurul. Totusi, dintre scheletele negre ale baracilor si colibelor nu se inalta fum; iar prin cenusa se zareau oase.

Creierul lui Davidson devenise superactiv si extrem de logic. Existau doua posibilitati. Prima: un atac din partea altei tabere. Vreun ofiter din King, sau din Noua Java innebunise si incerca o lovitura la nivel planetar. A doua: o agresiune din afara planetei. Vazuse turnul auriu in docul spatial din Central. Dar daca Shackleton se hotarase sa actioneze pe cont propriu, de ce sa inceapa cu distrugerea unei tabere mititele, in loc sa se repeada asupra lui Centralville? Nu, trebuia sa fie vorba de o invazie, de straini. Vreo rasa necunoscuta, sau poate ca Cetianii, ori Hainishii se hotarasera sa ocupe coloniile Pamantului. Nu avusese niciodata incredere in blestematii aia de umanoizi. Treaba de aici o facusera pesemne cu o bomba calorica. Forta invadatoare, cu avioane cu reactie transportoare si navete, putea fi ascunsa cu usurinta pe o insula sau recif, oriunde in sectorul sferic SV. Trebuia sa se intoarca la hoper si sa transmita semnalul de alarma, apoi sa incerce o privire in jur, o recunoastere, ca sa poata comunica la Cartierul General opinia lui asupra situatiei. Atunci auzi glasurile.

Nu erau glasuri omenesti. Erau mai subtiri, moi si bolborosite. Straini.

Lasandu-se in patru labe inapoia acoperisului din plastic al baracii, deformat de caldura, asculta nemiscat.

La cativa metri de el, pe poteca, trecura patru creechi. Erau creechi salbatici, goi, cu exceptia unor centuri largi, din piele, de care atarnau cutite si pungulite. Niciunul nu purta sortul si gulerul din piele oferite celor imblanziti. Voluntarii din tabara fusesera, pesemne, incinerati, odata cu oamenii.

Se oprira imediat dincolo de ascunzatoarea lor, vorbind in bolboroseala lor lenta si Davidson iti tinu rasuflarea. Nu voia sa fie observat. Ce dracu faceau creechii acolo? Puteau servi doar ca spioni si cercetasi pentru invadatori.

In timp ce discutau intre ei, unul indica spre sud, se intoarse si Davidson ii zari chipul. Si il recunoscu. Creechii semanau toti intre ei, dar acela era deosebit. Cu mai putin de un an in urma, Davidson isi lasase semnatura pe chipul lui. Era cel pe care-l lovise damblaua si-l atacase in Central, ucigasul, amicul lui Lyubov. Ce dracu cauta acolo?

Mintea lui Davidson facu clic!; cu reactiile rapide ca totdeauna, se ridica brusc, inalt, tacut, cu arma in mana.

— Voi, creechilor! Stati asa! Ramaneti pe loc! Nici o miscare!

Glasul lui suiera ca un bici. Cele patru creaturi mici si verzui incremenira. Cel cu fata zdrobita il privi peste ruinele negre cu niste ochi mari si goi, in care nu stralucea nici o luminita.

— Acum raspundeti-mi… Cine a pus focul asta?

Nici un raspuns.

— Raspundeti, iute-iute! Nu raspundeti, ard pe unul, apoi unul, inca unul, intelegeti? Focul, cine l-a pornit?

— Noi am ars tabara, capitane Davidson, raspunse cel din Central cu un glas ciudat de bland, care ii