Ursula K. Le Guin
lumii ii spuneau padure
CAPITOLUL I
In clipa trezirii, in mintea capitanului Davidson isi facura aparitia doua evenimente ale zilei precedente. Capitanul ramase intins in intuneric si le privi pentru o vreme. Unul era bun: sosise transportul cel nou de femei. Sa nu-ti vina sa crezi! Erau acolo, in Centralville, la douazeci si sapte de ani-lumina de Pamant cu NAFAL-ul si la patru ore de zbor pana la Tabara Smith, transport de femele pentru imperechere al coloniei Noul Tahiti, sanatoase si curate, 212 capete de stoc uman a-ntaia. Sau, oricum, destul de bun. Cel de-al doilea eveniment era mai prost: un raport din Insulele Sterpe despre recolte slabe, eroziuni masive, o alunecare de teren… Sirul de 212 femeiusti pieptoase, bune de iubit, ii disparu din minte atunci cand isi imagina ploaia ce turna pe pamantul arat, transformandu-l in noroi, apoi subtiind noroiul intr-o zeama rosie care curgea peste stanci, in marea sfichiuita de ploaie. Eroziunea incepuse inainte ca el sa plece de pe Insulele Sterpe pentru a prelua conducerea taberei Smith si, fiind dotat cu o memorie vizuala exceptionala, de tipul denumit eidetic, si-o reamintea acum perfect. Se parea ca barosanul ala, Kees, avusese dreptate; in locurile unde intentionai sa organizezi ferme trebuia sa lasi multi copaci in picioare. Cu toate acestea, Davidson nu reusea sa inteleaga de ce o ferma de soia trebuia sa piarda atata teren pretios pentru copaci, daca solul era intretinut cu adevarat stiintific. In Ohio nu era asa; daca voiai porumb, plantai porumb si nu risipeai terenul cu pomi si alte chestii Terra era insa o planeta imblanzita, pe cand Noul Tahiti, nu. De aceea se gasea Davidson acolo, ca sa-l imblanzeasca. Daca din Insulele Sterpe nu mai ramasese acum decat piatra, la gunoi cu ele; incep iarasi, pe alta insula si te straduiesti sa iasa mai bine. Nu putem da gres, noi suntem Oameni. O sa inveti tu imediat ce-nseamna asta, planeta nenorocita, gandi Davidson si ranji in obscuritatea baracii, deoarece ii placeau infruntarile. Oameni Ganditori; gandi Femei, si sirul de figurine incepu sa i se perinde prin minte, zambind si leganandu-se.
— Ben! urla el, ridicandu-se si lasandu-si talpile pe dusumeaua goala. Ada repede apa fierbinte, iute-iute!
Racnetul il trezi complet. Se intinse, se scarpina pe piept, isi trase sortul si iesi din baraca in lumina soarelui, facandu-le pe toate intr-un sir rapid de miscari. Era un barbat voinic, cu muschi puternici si-i placea sa-si foloseasca trupul antrenat. Ben, creechul lui, pregatise apa; o pusese pe foc, ca de obicei, iar acum statea si privea in gol, tot ca de obicei. Creechii nu dormeau niciodata, doar stateau si priveau.
— Dejunul! Iute-iute! facu Davidson, luandu-si aparatul de ras de pe masa grosolana, unde creechul il pusese alaturi de un prosop si de o oglinjoara proptita vertical.
Avea multe de facut in ziua aceea deoarece, in ultima clipa inainte de-a se scula, hotarase sa zboare pana la Central ca sa vada cu ochii lui femeile. Nu aveau sa tina prea mult, 212 printre doua mii de barbati si, ca si primul transport, majoritatea erau probabil Mirese de Colonie, deci numai vreo douazeci-treizeci venisera ca Personal de Recreere; dar pustoaicele alea erau niste gagici ale dracului de lacome si Davidson intentiona, de data aceasta, sa fie primul la rand cu cel putin una dintre ele. Zambi in partea stanga, pastrand obrazul drept nemiscat sub lama.
Batranul creeche se mocaia; avea nevoie de o ora ca sa. aduca dejunul de la bucatarie.
— Iute-iute! zbiera Davidson si Ben isi impinse tarsaitul fara oase in ritmul unui umblet.
Ben avea cam un metru inaltime, iar blana lui de pe spate era mai mult alba decat verde; era batran si prost chiar si pentru un creeche, insa Davidson stia cum sa se poarte cu el. Multi oameni nu se puteau descurca cu creechii, de nimic buni, dar Davidson nu avusese niciodata probleme cu ei; l-ar fi putut imblanzi pe oricare daca ar fi meritat osteneala. Totusi, nu merita. Adu suficienti oameni, construieste masini si roboti, ridica orase si ferme si nimeni n-o sa mai aiba nevoie de creechi. Iar asta era o chestie buna. Planeta, Noul Tahiti, era realmente facuta pentru oameni. Curatata pe sus si pe jos, cu padurile taiate pentru a lasa loc culturilor de cereale, cu salbaticia, ignoranta si apucaturile primitive inlaturate, ar fi fost un paradis, un adevarat Eden. O planeta mult mai buna decat Pamantul cel uzat. Ar fi fost planeta lui deoarece, in adancul firii, asta era Don Davidson: un imblanzitor de planete. Nu era laudaros, dar isi cunostea capacitatile. Pur si simplu, asa era el facut. Stia ce voia si cum sa obtina ceea ce voia. Si obtinea intotdeauna.
Dejunul ii raspandi o caldura placuta in stomac. Buna dispozitie nu i se strica nici macar atunci cand.
Il zari pe Kees Van Sten indreptandu-se catre el: un barbat gras, alb si ingrijorat, cu ochii holbati ca niste mingi albastre de golf.
— Don, incepu Kees fara sa-l salute, nataraii au vanat iarasi Caprioare Rosii in Fasii. La Sala, in camera din spate, sunt optsprezece perechi de coarne.
— Kees, nimeni nu i-a oprit niciodata pe braconieri de la braconaj.
— Tu ii poti opri. De asta traim cu legea martiala permanenta si de asta colonia e militarizata. Ca sa se respecte legile.
Un atac direct din partea grasanului! Era de-a dreptul amuzant.
— Bine, facu Davidson impaciuitor. Ii puteam opri. Eu insa trebuie sa am grija de oameni; asta-i datoria mea, asa cum ai spus chiar tu. Iar oamenii sunt cei importanti. Nu animalele. Daca un pic de braconaj ii ajuta pe oameni sa indure traiul de aici, atunci intentionez sa-nchid ochii. Trebuie sa se distreze si ei.
— Au la dispozitie jocuri, sporturi, inregistrarile celor mai importante evenimente sportive din ultimul secol, bauturi, halucinogene si un lot proaspat de femei in Central. Eroii tai de granita sunt putrezi de vicii si nu este necesar sa extermine o specie bastinasa rara doar „ca sa se distreze”. Daca nu iei masuri, va trebui ca in raportul meu catre capitanul Gosse sa consemnez o abatere majora de la Conventia Ecologica.
— N-ai decat sa procedezi asa, daca ti se pare nimerit, Kees, replica Davidson care nu-si pierdea niciodata cumpatul. Modul in care un european, cum era Kees, se inrosea la fata atunci cand nu-si mai putea controla nervii era cumva patetic. La urma urmei, continua el, asta ti-e meseria. N-o sa fac contestatie; n-au decat sa se certe la Central si sa hotarasca cine are dreptate. Vezi, Kees, de fapt, tu vrei sa pastrezi locul asta asa cum este acum. Ca pe o gigantica rezervatie naturala. Pe care s-o privesti, s-o studiezi… Perfect, doar esti un specialist. Noi, insa, suntem niste tipi obisnuiti care-si vad de treburile lor. Terra are mare, mare nevoie de lemn. Pe Noul Tahiti am gasit lemn. Asa incat, am devenit forestieri. Iti poti da seama ca ne deosebim prin aceea ca, la tine, Pamantul nu este pe primul loc. La mine, este.
Kees il privi piezis, cu ochii lui rotunzi si albastri.
— Este oare? Vrei sa transformi planeta asta intr-o imagine a Pamantului, da? Un pustiu din beton?
— Cand rostesc cuvantul Pamant, Kees, eu ma gandesc la oameni. La barbati. Pe tine te preocupa caprioarele, pomii, buruienile, perfect, asta-i pasarica ta. Mie insa imi place sa vad lucrurile in perspectiva, de sus in jos, si deocamdata sus se gasesc oamenii. Acum, suntem aici, de aceea, si planeta asta va face ca noi. Fie ca-ti place, fie ca nu, este o realitate; asa stau lucrurile. Uite ce-i, Kees, as vrea s-o intind pana in Central ca sa le vad pe noile coloniste. Vii si tu?
— Nu, multumesc, capitane, raspunse specialistul si se indrepta spre baraca laboratorului.
Era groaznic de furios. Enervat pe nenorocitele alea de caprioare. Erau intr-adevar niste animale mari. Memoria perfecta a lui Davidson si-o reaminti pe prima, zarita chiar acolo, in Tinutul Smith: o umbra mare si rosie, inalta de doi metri pana la umar, cu o coroana de coarne inguste si aurii, un animal iute si curajos, cel mai perfect vanat care putea fi inchipuit. Pe Pamant foloseau deja robocaprioare, chiar si in Muntii Stancosi si in parcul Himalaia; cele adevarate disparusera aproape complet. Creaturile astea reprezentau visul oricarui vanator. Asa incat, aveau sa fie vanate. Ce dracu, le vanau pana si creechii salbatici, cu amaratele lor de arculete. Caprioarele trebuiau sa fie vanate deoarece de asta se gaseau acolo. Numai amaratul ala de sensibil, Kees, nu putea intelege. De fapt, individul era un tip destept, dar nu indeajuns de realist. Nu pricepea ca pentru a castiga, trebuie sa te dai de partea invingatorilor. Iar Omul, conchistador experimentat, castiga de fiecare data.
Davidson se grabi prin asezare, cu soarele diminetii in ochi, respirand mirosul de lemn proaspat taiat si fumul dulceag al frunzelor inaltandu-se prin aerul cald. Lucrurile erau destul de ordonate pentru o tabara forestiera. Cei doua sute de barbati din tabara imblanzisera, in numai trei luni — E, o portiune bunicica din salbaticie. Tabara Smith: doua cupole mari din plastic ondulat, patruzeci de baraci din lemn, construite de creechi, gaterul si crematoriul, lasand un norisor albastru peste zeci de metri patrati de busteni si cherestea; mai sus,
