Davidson.
— Vrei sa te ucid? intreba el.
Invatase de la Lyubov sa vorbeasca, bineinteles; pana si glasul sau ar fi putut sa fie cel al lui Lyubov. Era nefiresc.
— Pot alege?
— Ai zacut toata noaptea in pozitia care inseamna ca vrei sa te lasam viu; acum vrei sa mori?
Durerea din cap si din stomac precum si ura lui pentru monstrul ala mic si oribil care vorbea ca Lyubov, si la a carui mila ajunsese, durerea si ura se combinara si-i arsera stomacul, asa incat vomita aproape pana la lesin. Tremura de frig si de greata. Incerca sa-si pastreze curajul. Pasi brusc inainte si-l scuipa pe Selver in fata.
Urma o pauza scurta, apoi Selver, cu o miscare plina de gratie il scuipa si el. Rase si nu facu nici un gest ca sa-l ucida pe Davidson. Acesta isi sterse de pe buze scuipatul rece.
— Uite, capitane Davidson, vorbi creechul cu glasciorul bland care-l imbolnavea pe barbat, noi amandoi suntem zei, tu si cu mine. Tu esti un zeu nebun, iar eu nu stiu sigur daca sunt, sau nu, sanatos. Dar suntem zei. Niciodata in padure nu va mai exista o intalnire ca aceasta dintre noi. Ne-am adus unul altuia daruri pe care numai zeii le aduc. Tu mi-ai dat darul tau, uciderea semenului, crima. Acum, pe cat pot, iti aduc darul poporului meu care este: sa nu ucizi. Cred ca amandoi consideram darul celuilalt greu de purtat. Totusi, trebuie sa-l porti singur. Cei asemenea tie din Eshsen mi-au spus ca. daca te aduc acolo, trebuie sa te judece si sa te ucida, pentru ca astea sunt legile lor. De aceea, dorind sa-ti daruiesc viata, nu pot sa te iau la Eshsen cu ceilalti prizonieri; si nu te pot lasa liber pentru padure, deoarece faci mult rau. Vei fi tratat ca unul de-al nostru care a innebunit. Vei fi dus in Rendlep, unde nu mai traieste nimeni, si lasat acolo.
Davidson nu-si putea lua ochii de ia creeche. Parca avea o putere hipnotica asupra lui. Nu putea rezista. Nimeni n-avea nici o putere asupra iui. Nimeni nu-i putea face nici un rau.
— Trebuia sa-ti fi frant gatul atunci, in ziua cand ai sarit la mine, vorbi el cu acelasi glas gros si ragusit.
— S-ar putea sa fi fost mai bine, raspunse Selver. Te-a oprit insa Lyubov. Asa cum ma opreste acum pe mine, ca sa te ucid… Acum s-a terminat cu omorurile. Si cu taiatul copacilor. Pe Rendlep nu exista copaci care sa fie taiati. Este locul pe care voi il numiti Insulele Sterpe. Ai vostri n-au lasat nici macar un arbore, asa incat nu poti sa-ti faci o barca, sa evadezi. Pe insula nu mai creste nimic si va trebui sa-ti aducem hrana si lemne pentru foc. Nu ai ce sa ucizi pe Rendlep. Nici copaci, nici oameni. Au existat, si copaci si oameni, insa au ramas numai visele lor. Mi se pare un loc potrivit pentru tine, daca tii sa traiesti. Poate ca acolo vei invata cum sa visezi, dar, mai degraba, iti vei urma nebunia pana la sfarsit.
— Omoara-ma si termina cu bolboroselile tale idioate…
— Sa te omor? intreba Selver si ochii lui, privind in sus catre Davidson, straluceau parca, limpezi si teribili, in zorii padurii. Eu nu te pot ucide, Davidson. Esti un zeu. Trebuie sa o faci singur.
Se intoarse si se indeparta, iute si usor, disparand printre copacii cenusii din apropiere.
Peste capul lui Davidson luneca un lat ce i se stranse usor in jurul gatului. Lanci mititele il atinsera din spate si din parti. Nu incercau sa-l raneasca. Putea fugi, sau evada, nu indrazneau sa-l omoare. Varfurile erau lustruite, in forma de frunza, ascutite ca briciul. Arcanul il trase incetisor de gat. Ii urma acolo unde il duceau.
CAPITOLUL VIII
Selver nu-l vazuse de multa vreme pe Lyubov. Visul acela plecase cu el la Rieshwel. Fusese cu el cand ii vorbise pentru ultima data lui Davidson. Dupa aceea plecase si poate ca acum dormea in mormantul mortii lui Lyubov, la Eshsen, caci nu mai venise niciodata la Selver, in orasul Broter unde traia acum.
Dar cand nava cea mare se intoarse si el merse in Eshsen, Lyubov il astepta acolo. Era tacut si subtire, foarte trist, si durerea cea veche se trezi in Selver.
Lyubov ramase cu el, o umbra in minte, chiar cand se intalni cu yeomenii de pe nava. Acestia erau oameni puternici; extrem de diferiti de toti yeomenii intalniti pana atunci, cu exceptia prietenului sau, dar mult mai tari decat Lyubov.
Graiul lui yeoman se cam pierduse si la inceput ii lasa pe ei sa vorbeasca mai mult. Cand se convinse ce fel de oameni erau, aduse cutia grea pe care o carase din Broter.
— Inauntru sunt lucrurile lui Lyubov, rosti el, cautand cuvinte uitate. El stia despre noi mai multe decat altii. El a invatat graiul meu si Limba Barbatilor;am scris impreuna toate astea. A inteles cate ceva din felul in care traim si visam noi. Ceilalti n-au inteles. O sa va dau hartiile, daca le veti duce acolo unde dorea el.
Cel inalt si cu pielea alba, Lepennon, paru bucuros si-i multumi lui Selver, spunand ca hartiile vor fi, intr- adevar, duse acolo unde dorise Lyubov, fiind extrem de pretuite. Asta ii placuse lui Selver. Fusese insa extrem de dureros pentru el sa rosteasca cu voce tare numele prietenului sau, deoarece chipul lui Lyubov continua sa fie amar si trist, atunci cand il privi in minte. Se indeparta putin de yeomeni si se uita la ei. Dongh, Gosse si altii din Eshsen stateau impreuna cu cei cinci de pe nava. Noii veniti aratau curati si lustruiti, ca fierul cel nou. Ceilalti isi lasasera parul sa le creasca pe fete si semanau putin cu niste Athsheeni uriasi, cu blana neagra. Continuau sa poarte haine, dar acestea erau vechi si nu prea curate. Nu slabisera, cu exceptia Batranului, care nu se mai insanatosise din Noaptea Eshsenului; insa toti aveau un aer de oameni rataciti sau nebuni.
Intalnirea se tinea la marginea padurii, in zona aceea unde, printr-un acord tacit, in acesti ultimi ani, nici yeomenii, nici Athsheenii nu-si ridicasera locuinte. Selver si tovarasii lui stateau in umbra unui frasin urias, izolat putin de restul arborilor. Fructele sale erau deocamdata numai mugurasi verzi pe ramuri, iar frunzele erau lungi si moi, purtand verdele verii. Sub copac, lumina era dulce si amestecata cu umbre.
Yeomenii se consultau, veneau si plecau si, in cele din urma unul se indrepta spre frasin. Era cel dur de pe nava, comandorul. Se ghemui pe vine langa Selver, fara sa ceara voie, dar fara o intentie vadita de grosolanie.
— Putem vorbi putin? intreba el.
Desigur.
— Stiti ca vom lua toti pamantenii cu noi. Am adus, pentru ei, inca o nava. Planeta voastra nu va mai fi folosita drept colonie.
— Mesajul acesta l-am auzit si pe Broter, acum trei zile, cand ati sosit.
— Voiam sa ma asigur ca ati inteles faptul ca este o decizie definitiva. Nu ne mai intoarcem. Planeta voastra a fost plasata sub Interdictia Ligii. Asta inseamna urmatoarele: va pot promite ca nimeni nu va mai veni aici ca sa taie copacii, sau ca sa va ia pamanturile, atata vreme cat va exista Liga.
— Nici unul dintre voi nu se va mai intoarce, rosti Selver, cu un ton despre care nu stiai daca este o afirmatie sau o intrebare.
— Nu, vreme de cinci generatii. Nici unul. Apoi, poate cativa oameni, zece sau douazeci, nu mai mult de douazeci, s-ar putea sa vina ca sa vorbeasca cu voi si sa va studieze planeta, asa cum faceau unii dintre cei de aici.
— Savantii, Specialistii, zise Selver. Cazu pe ganduri: Ati hotarat toti odata chestiunile, urma el, din nou intre afirmatie si intrebare.
— Ce vrei sa spui? facu comandorul.
— Pai, ati spus ca nimeni dintre voi nu va mai taia copacii din Athshe: si v-ati oprit cu totii. Totusi, traiti in multe locuri. La noi, daca o conducatoare, sa zicem din Karach, da un ordin, ea nu va fi ascultata de satul vecin si, bineinteles, nici de toti oamenii de pe planeta…
— Nu, pentru ca voi nu aveti un guvern peste toate. Noi insa avem — acum — si te asigur ca hotararile lui sunt respectate. De noi toti, in acelasi timp. Apropo, din ce mi-au spus colonistii, mi se pare ca si atunci cand tu, Selver, ai dat un ordin, acesta a fost respectat imediat de catre toti, de pe toate insulele. Cum ai reusit asta?
— Pe atunci eram un zeu, raspunse Selver inexpresiv.
Dupa ce comandorul pleca, veni cel alb si inalt si intreba daca se putea aseza la umbra copacului. Avea tact si era extrem de inteligent. In prezenta lui, Selver se simtea nesigur. Ca si Lyubov, acela avea sa fie bland, avea sa inteleaga, ramanand totusi dincolo de intelegere. Deoarece cel mai bun dintre ei era tot atat de indepartat, de intangibil, ca si cel mai crud. De aceea prezenta lui Lyubov in mintea sa il durea, in timp ce visele in care o vedea si o atingea pe Thele, nevasta lui cea moarta, erau pretuite si pline de pace.
