Post cu patul pistolului peste ureche. Taietorul se indoi si ramase pe scaunul din fata, cu capul intre genunchi si bratele atarnandu-i pana la podea.
— Intoarce-l, Aabi, porunci Davidson.
Elicopterul ocoli, intr-un cerc larg.
— La dracu, unde-i tabara, n-am mai mers noaptea cu elicopterul fara semnal de la sol, rosti Aabi cu un glas infundat, ca si cand ar fi fost racit.
— Mergi inspre est si cauta focul, vorbi Davidson calm. Niciunul dintre ei nu era barbat intreg, nici macar Temba. Niciunul dintre ei nu i se alaturase atunci cand situatia se inasprise. Mai devreme sau mai tarziu cu totii se aliasera impotriva lui, pentru ca nu puteau, pur si simplu, sa-l urmeze. Cei slabi uneltesc impotriva celor tari, barbatul puternic trebuie sa aiba singur grija de el. Asa stateau lucrurile si gata. Unde era tabara?
Pe intunericul ala trebuiau sa vada cladirile arzand de la o departare de cativa kilometri, chiar pe ploaie. Nu se zarea nimic, Un cer negru-cenusiu, pamantul negru. Poate ca focurile se stinsesera. Fusesera stinse. Sa-i fi izgonit oamenii pe creechi? Dupa ce scapase el? Gandul ii trecu prin minte ca un dus inghetat. Nu, sigur ca nu, erau cincizeci contra cateva mii. Oricum, ce Dumnezeu, in jurul campului de mine trebuiau sa fie nu stiu cate bucati de creechi sfartecati de explozii. Venisera al dracului de multi. Nimic nu i-ar fi putut opri. N-avea cum sa se fi asteptat la asa ceva. De unde aparusera? Zile intregi, in padurea din jur nu fusese nici urma de creeche. Venisera din toate directiile, strecurandu-se prin paduri, ivindu-se ca sobolanii din gauri. N-avea cum sa opreasca atatea mii. Unde dracu era tabara? Aabi il insela, luand-o in alta directie.
— Gaseste tabara, Aabi, rosti el cu blandete.
— Pentru Dumnezeu, incerc, raspunse baiatul.
Post nu se mai miscase, ghemuit in scaunul de langa pilot.
— Nu putea sa dispara, asa este, Aabi? Ai sapte minute ca s-o gasesti.
— Gaseste-o si singur, replica Aabi ascutit.
— Intai sa te vad langa Post, baiete. Coboara mai jos.
Dupa un minut, Aabi vorbi:
— Acolo parca ar fi raul.
Era intr-adevar un rau si o poiana mare; dar unde era tabara Java? Zburand spre nord, peste luminis, nu descoperira nimic.
— Asta trebuie sa fie, alta zona defrisata nu mai exista, spuse Aabi, intorcandu-se deasupra poienii.
Luminile lor de aterizare ardeau, insa nu se putea zari nimic in afara tunelelor luminoase; ar fi fost mai bine sa le fi stins. Davidson se intinse peste umarul pilotului si rasuci intrerupatorul. Intunericul negru si umed era ca un prosop intunecat trantit peste ochi.
— Pentru numele lui Dumnezeu! racni Aabi si, aprinzand din nou luminile, vira spre stanga, ridicand in acelasi timp hoperul, dar era prea tarziu. Copacii se ridicara gigantici din noapte si prinsera aparatul.
Elicele urlara amestecand frunzele si crengutele intr-un ciclon, prin darele puternice de lumina, insa trunchiurile arborilor erau foarte batrane si tari. Aparatul intra in picaj, paru ca tresare si se smulge spre libertate, apoi cazu printre copaci. Luminile se stinsera. Zgomotul inceta.
— Nu ma simt prea bine, rosti Davidson.
Mai repeta o data, apoi se opri caci nu avea cui sa vorbeasca. Isi dadu seama ca, de fapt, nici nu rostise ceva. Se simtea ametit. Pesemne se lovise la cap. Aabi nu era acolo. Unde era? Asta era hoperul. Cabina era complet sparta, dar el statea in continuare pe scaun. Era intr-atat de intuneric incat i se parea ca este orb. Pipai in jur si-l simti pe Post, inert, ghemuit intre scaunul din fata si bord. Hoperul tresalta la fiecare miscare si pricepu, in cele din urma, ca nu se afla pe sol, ci ramasese agatat intre copaci. Acum se simtea ceva mai bine si dorea mai mult ca orice sa iasa din cabina neagra si stramta. Se tari pe scaunul pilotului si scoase picioarele afara, tinandu- se numai in brate, insa nu dadea de sol, doar de ramuri care-i gariau picioarele. In cele din urma, dadu drumul la brate, fara sa stie cat de sus se afla, deoarece trebuia neaparat sa iasa din cabina. Inaltimea era de numai un metru. Aterizarea ii zgudui capul, dar se simtea mai bine stand in picioare. Daca n-ar fi fost atat de intuneric, atat de negru… Avusese o lanterna la brau, intotdeauna purta una noaptea, cand facea rondul taberei. N-o mai gasi. Cazuse pesemne. Ar fi fost mai bine sa se intoarca in hoper si s-o ia. Poate c-o luase Aabi. Cu buna stiinta; Aabi izbise hoperul, luase lanterna lui Davidson si o stersese. Nenorocitul dracului, era la fel ca toti. Aerul era negru si plin de umezeala; habar n-aveai pe unde calcai, peste tot erau radacini, tufisuri si incalceli. De jur imprejur se auzeau zgomote, apa picurand, fosnete, sunete slabe, animale mici mormaind in bezna. Ar fi fost mai bine sa se urce in hoper si sa caute lanterna. Nu stia insa cum sa se suie inapoi. Pragul de jos al usii era prea sus ca sa poata fi atins.
Printre copaci se zari o lumina, o stralucire slaba care disparu imediat. Aabi luase lanterna si plecase in recunoastere, destept baiat.
— Aabi! il chema el cu o soapta suierata.
In timp ce incerca sa zareasca din nou lumina, calca pe ceva ciudat. Izbi cu cizma, apoi pipai cu mana, prudent, deoarece nu era recomandabil sa atingi lucruri pe care nu le poti vedea. Era ceva lichid si lunecos, ca un sobolan mort. Retrase iute palma. Dupa un timp, pipai intr-alt loc; simti sireturile petrecute ale unor bocanci. Pesemne chiar sub picioarele lui, zacea Aabi mort. Ciocnirea il azvarlise din hoper. Ei bine, o merita, dupa tradarea lui de luda, incercand sa fuga in Central. Lui Davidson nu-i placea atingerea umeda a parului si hainelor invizibile. Se ridica. Lumina aparu iarasi, o sclipire indepartata ce se misca, intrerupta din cand in cand de trunchiurile copacilor.
Davidson duse mana la tocul armei. Pistolul nu mai era acolo.
Il tinuse in mana, in caz ca-l atacau Post sau Aabi. Ramasese pesemne in elicopter, impreuna cu lanterna.
Ramase nemiscat, apoi incepu sa alerge. Nu putea vedea incotro se indrepta. Tulpinile arborilor il izbeau dintr-o parte si din cealalta, iar radacinile i se agatau de picioare. Cazu cat era de lung, strivind cateva tufisuri. Ridicandu-se pe genunchi si palme, incerca sa se ascunda. Crengutele ude si fara frunze ii zgariau si plesneau fata. Se tari cat mai adanc in tufisuri. Mintea ii era concentrata in totalitate asupra mirosurilor complexe de putred si viu, frunze moarte, descompunere, muguri noi, frunze, flori, mirosurile noptii si ale primaverii in ploaie. Lumina il inunda. Vazu creechii.
Isi aminti cum procedau ei cand erau incoltiti, precum si spusele lui Lyubov in legatura cu asta. Se intoarse pe spate, isi dadu capul inapoi si inchise ochii. Inima ii bubuia in piept.
Nu se intampla nimic.
Ii venea greu sa deschida ochii, insa in cele din urma, reusi. Continuau sa stea acolo: multi, zece sau douazeci. Erau inarmati cu lancile acelea de vanatoare care aratau ca niste jucarii, dar aveau muchii ascutite ce-ti puteau sfasia carnea. Inchise ochii si continua sa zaca.
Nu se intampla nimic.
Inima i se potoli si parca putea chiar sa gandeasca mai bine. Ceva il gadila pe dinauntru, ceva aproape ca un ras. Dumnezeule, nu-l puteau atinge! Daca proprii lui oameni il tradasera, si inteligenta umana nu mai putea face nimic pentru el, atunci ii pacalea chiar cu trucul lor. Facea pe mortul si actiona reflexul acela instinctiv care-i oprea sa ucida pe ce! aflat in pozitia aceea. Stateau pur si simplu in jurul lui, mormaind intre ei.
— Davidson.
Trebui sa deschisa ochii. Iarasi. Torta purtata de unul dintre creechi continua sa arda, insa mai palid, iar padurea devenise cenusie, nu neagra ca un hau. Cum se intamplase asa ceva? Trecusera numai cinci sau zece minute… Nu putea vedea perfect, dar nu mai era noapte. Zarea crengile si frunzele, padurea. Putea zari chipul care-l privea. Nu avea nici o culoare, in zorile lipsite de tonuri. Trasaturile acoperite de cicatrici pareau ale unui om. Ochii erau doua gauri intunecate.
— Lasa-ma sa ma ridic, rosti brusc Davidson cu un glas puternic si ragusit.
— Tremura de frig, deoarece il cuprinsese umezeala solului. Nu putea sa zaca acolo, cu Selver privindu-l de sus.
Selver era neinarmat, insa multi dintre dracusorii din jur aveau nu numai lanci, ci si revolvere. Furate din rastelul lui din tabara. Se chinui sa se ridice. Hainele ii atarnau inghetate pe umeri si pe spatele picioarelor si nu se putea opri din dardait.
— Hai odata, facu el. Iute-iute!
Selver continua sa-i priveasca. Acum, cei putin, trebuia sa se uite in sus ca sa intalneasca ochii lui
