Solaris. Prin urmare, oceanul nu numai ca intr-un anumit sens cuno?tea, ci putea chiar (fapt nevalabil pentru noi) sa aplice consecin?ele teoriei lui Einstein-Boevi.
Odata lansate, aceste afirma?ii au provocat in lumea ?tiin?ifica o furtuna dintre cele mai violente ale secolului nostru. Teoriile cele mai sacrosante, unanim recunoscute ca adevarate, se prabu?eau in ruina; in literatura ?tiin?ifica apareau cele mai critice articole; alternativa „ocean genial” sau „gelatina gravita?ionala” aprindea toate min?ile.
Evenimentele relatate s-au petrecut cu mul?i ani inaintea na?terii mele. Pe cand mergeam la ?coala, Solaris datorita unor fapte cunoscute mai tarziu, era considerat ca fiind o planeta dotata cu viata, doar ca avand un singur locuitor…
Al doilea volum al lui Hughes ?i Eugel, ale carui file le rasfoiam distrat, incepea cu o sistematica, pe cat de original, pe atat de distractiv conceputa. Tabelul de clasificare prezenta pe rand: tipul Polytheria, ordinul Sincytialia, clasa Metamorpha. Ca ?i cum ar fi cunoscut nu ?tiu cate exemplare ale genului, pe cand in realitate mereu era numai unul, ce-i drept in greutate de 17 miliarde de tone.
Pe sub degete imi zburau diagrame colorate, grafice, analize ?i spectre, care demonstrau tipul ?i ritmul metabolismului ?i reac?iile chimice specifice oceanului. Cu cat ma adanceam mai mult in voluminosul tom, cu atat intalneam tot mai multa matematica; se putea crede ca nu mai existau lacune in cuno?tin?ele noastre despre acest reprezentant al clasei Metamorpha, care se intindea invaluit in bezna la cateva sute de metri sub chiurasa de o?el a sta?iei. In realitate insa, nu to?i erau de acord nici macar in ce prive?te faptul daca ne aflam in prezen?a unei „fiin?e”, necum daca o puteam denumi ocean inteligent.
Am pus zgomotos la loc, ma?inal, volumul ?i l-am scos pe urmatorul. Avea doua par?i. Prima cuprindea rezumatele proceselor-verbale ale experien?elor privind nenumaratele ac?iuni ce aveau drept scop principal stabilirea contactului cu oceanul. Aceasta luare de contact o constituise, ?ineam prea bine minte, sursa unui nesfar?it numar de anecdote, ironii ?i glume auzite in timpul studiilor; scolastica medievala parea o expunere clara, luminata de o totala evidenta in compara?ie cu jungla pe care o nascuse aceasta problema. A doua parte a volumului, care avea aproape 1300 de pagini, reprezenta doar biografia obiectului. Desigur ca literatura originala pe care o cuprindea n-ar fi incaput in camera in care stateam.
Primele incercari de contact s-au desfa?urat cu ajutorul unor aparate speciale, care transformau excitan?i trimi?i de noi ?i captau raspunsurile posibile ale oceanului. Acesta a participat deci in mod activ la proiectarea ulterioara a sistemului de aparate. Dar toate se desfa?urau intr-un intuneric deplin. Ce sens avea termenul de a „participa”? Faptul ca modifica anumite elemente ale aparaturii cufundate in el ?i astfel ritmurile descarcarilor inregistrate erau perturbate, iar aparatura de inregistrare fixa un furnicar de semnale asemanatoare franturilor unor uria?e opera?ii de analiza matematica… Dar ce insemnau toate acestea? Impulsuri care determinau apari?ia imenselor lui structuri undeva, la mii de mile de locul cercetarii? Sau imagini ale unor adevaruri stravechi pe care le rostea oceanul, dar pe care construc?iile noastre electronice erau incapabile sa le traduca? Sa fi fost vorba de o opera de arta? Nimeni n-avea habar, de vreme ce excitan?ii nu produceau de doua ori la rand aceea?i reac?ie. De vreme ce o data se primea ca raspuns o explozie de impulsuri, care aproape ca facea sa sara in aer aparatura, iar alteori — o tacere profunda. Ce puteai ?ti de vreme ce toate experien?ele erau irepetabile? Mereu ni se parea ca ne aflam la un pas de descifrarea acestei mari de inregistrari ce sporea necontenit; tocmai in acest scop au fost construite creiere electronice speciale, cu o capacitate de prelucrare a informa?iei mai mare decat cerin?ele oricarei probleme rezolvate pana atunci. Intr-adevar, au fost ob?inute unele rezultate. Oceanul — sursa unor impulsuri electrice, magnetice ?i gravifice — parea sa se exprime in limbajul matematicii. Unele secven?e ale descarcarilor lui electrice puteau fi clasificate, servindu-te de cele mai abstracte ramuri ale analizei, ale teoriei mul?imilor. Apareau structuri omoloage, cunoscute din domeniul fizicii, care se ocupa de rela?iile dintre masa ?i energie, dintre marimi finite ?i infinite, dintre particule ?i campuri. Toate acestea ii determinau pe oamenii de ?tiin?a sa creada ca in fa?a lor se afla un monstru ganditor, un gen de ocean-creier, o sfera protoplasmatica ce imprejmuie?te intreaga planeta ?i i?i petrece timpul in uimitor de vaste considera?ii teoretice asupra esen?ei Universului; iar tot ce reu?esc sa capteze aparatele noastre nu reprezinta decat fragmente intamplator auzite ale unui gigantic monolog ce se desfa?oara de milenii in adancuri, depa?ind orice posibilitate a in?elegerii terestre.
Aceasta era concep?ia matematicienilor. Astfel de supozi?ii erau considerate de unii ca o expresie a subestimarii for?ei umane, ca o reinviere a vechii doctrine „ignoramus et ignorabimus”; al?ii, dimpotriva, le socoteau ca fiind pove?ti daunatoare ?i sterpe ?i ca in aceste ipoteze ale matematicienilor se manifesta mitologia timpurilor noastre, care vede intr-un creier uria? (electronic sau plasmatic, tot una e) scopul suprem, suma existen?ei.
Iar al?ii, la randul lor…, dar cercetatori ?i concep?ii erau legiuni. Ce insemnatate mai avea intregul domeniu al „stabilirii contactului” in compara?ie cu alte ramuri ale solaristicii, in care specializarea a inaintat atat de mult, mai ales in ultimul patrar de veac, incat solaristicianul-cibernetician aproape ca nu se putea in?elege cu solaristicianul-simetriadolog? „Cum v-a?i putea in?elege cu oceanul daca nu sunte?i capabili s-o face?i intre voi in?iva?” — a intrebat candva in gluma Veubeke (in timpul studiilor mele acesta fusese directorul institutului); in gluma lui exista o mare doza de adevar.
Nu intamplator fusese clasificat oceanul in randul Metamorphelor. Suprafa?a lui talazuitoare putea da na?tere unor forme cat se poate de diferite, cu nimic similare celor terestre. In acela?i timp, ramanea o totala enigma scopul — de adaptare, de cunoa?tere sau oricare altul — al erup?iilor plasmatice uneori atat de violente.
Punand in raft volumul pe care de greu ce era trebuia sa-l ?in cu ambele maini, m-am gandit ca toate cuno?tin?ele noastre despre Solaris, ce umplu biblioteca, reprezinta un balast de fapte inutile ?i ca, de cand survenise inceputul acumularilor, in urma cu 78 de ani, batem pasul pe loc; de fapt, situa?ia era cu mult mai rea, intrucat intreaga truda se dovedise a fi zadarnica.
Ceea ce cuno?team cu precizie se referea numai la nega?ii. Oceanul nu se folosea de ma?ini ?i nici nu le construia, de?i in anumite imprejurari parea a fi capabil s-o faca, deoarece copia par?ile unor aparate scufundate in el, dar o facuse numai in primii doi ani ai lucrarilor de explorare; apoi, cu o rabdare benedictina, a ignorat orice incercari repetate, ca ?i cum ar fi pierdut orice interes fata de utilajele ?i produsele noastre (?i s-ar putea deduce, ?i fa?a de noi). N-avea — ca sa continuam enumerarea „cuno?tin?elor noastre negative” — nici un fel de sistem nervos, nici celule ?i nici o structura care sa aminteasca pe cea proteica; nu reac?iona intotdeauna la stimuli, nici chiar la cei mai puternici; „astfel” a ignorat total catastrofa astrocargoului celei de-a doua expedi?ii a lui Giese, care de la inal?imea de 300 km s-a prabu?it pe suprafa?a planetei, a carei plasma a distrus-o cu explozia nucleara a reactorului sau pe o raza de o mila ?i jumatate.
Treptat, in cercurile ?tiin?ifice, „cauza Solaris” a inceput sa capete numele unei „cauze pierdute”, mai ales in sferele administra?iei ?tiin?ifice a institutului, unde, in ultimii ani, s-au ridicat voci care cereau reducerea fondurilor pentru noile cercetari. Pana atunci nimeni nu indraznise sa vorbeasca despre lichidarea completa a sta?iei; aceasta ar fi constituit o recunoa?tere mult prea fa?i?a a infrangerii. De altfel, in discu?iile particulare unii sus?ineau ca lucrul de care aveam nevoie era in primul rand o retragere strategica, pe cat posibil mai „onorabila”, din „afacerea Solaris”.
Pentru mul?i totu?i, indeosebi pentru noi, tinerii, „afacerea” devenea, treptat, treptat, ceva in genul pietrei de incercare a propriei noastre valori: „in fond, spuneam noi, e vorba de o miza mai mare decat „aprofundarea cuno?tin?elor privind civiliza?ia solariseana; problema se refera in primul rand la noi, la limitele cunoa?terii umane”.
O vreme a fost populara concep?ia (raspandita cu fervoare de presa cotidiana) ca oceanul ganditor, intins peste aproape toata planeta Solaris, este un creier gigantic, ce depa?e?te civiliza?ia noastra cu milioane de ani de dezvoltare, ca este un fel de „yoga cosmic”, un in?elept, omniscien?a intruchipata, care a in?eles de mult de?ertaciunea oricarei ac?iuni ?i de aceea pastreaza fa?a de noi o categorica tacere. Aceasta constituia pur ?i simplu un neadevar, deoarece oceanul viu ac?iona — ?i inca in ce fel! numai ca dupa alte reprezentari decat cele omene?ti. Nu construia prin urmare nici ora?e, nici poduri, nici ma?ini zburatoare, de asemenea nu incerca sa-?i largeasca spa?iul ?i nici sa ?i-l supuna (activitatea pe care unii aparatori ai superiorita?ii omului o considerau un argument extrem de insemnat); in schimb, se indeletnicea cu efectuarea a mii de transformari — „auto- metamorfoza ontologica” (vedem ca paginile operelor solaristice nu duc lipsa de termeni savan?i). Pe de alta parte, cel ce cite?te in mod sistematic publica?iile consacrate lui Solaris se afla necontenit sub impresia ca are de-a face cu franturi de construc?ii intelectuale, poate de geniu, dar amestecate fara sens cu produsele unei inep?ii absolute, vecina cu nebunia; astfel au putut sa apara concep?ii antagonice, de felul „oceanului-yoga” sau al „oceanului-
