In timp ce privea, dara argintie incepu sa luceasca, din cauza unei lumini interioare. Se intindea in fata ei ca o panglica subtire de argint, scanteietoare. Simultan, panourile de deasupra se intunecara. Rica se incrunta si-si conduse scuterul cativa metri inainte, iesind din penumbra si revenind in lumina. Dar cand se opri, lumina se stinse din nou. Panglica argintie de pe podea palpaia cu insistenta.
— In regula, zise Rica, o sa merg pe drumul tau.
Porni scuterul si inainta pe coridor, in timp ce luminile se stingeau in urma ei.
— Vine! striga Celise Waan, cand coridorul se lumina. Parea ca sarise cel putin un metru in sus.
Jefri Lion se pregati sa se apere, amenintator. Tinea o pusca laser in mana. Avea un pistol cu sageti explozive intr-o teaca pe un sold, iar pe celalalt o arma cu ultrasunete. Un tun cu plasma, urias, pentru doua persoane, fusese fixat pe spatele lui. Purta o banduliera cu bombe psihice pe umarul drept, una cu grenade luminoase pe cel stang si un vibrocutit mare la brau. Lion zambea, sub casca lui aurie, simtind cum sangele ii curge iute in vene. Era in stare de orice. Nu se simtise atat de bine de un secol, de cand fusese in misiune cu voluntarii de pe Skaeglay, impotriva Ingerilor Negri. La naiba cu toate prostiile stiintifice prafuite! Jefri Lion era un om de actiune si se simtea din nou tanar.
— Stai linistita, Celise. Nu vine nimeni. Suntem doar noi. S-au aprins luminile, asta-i tot.
Celise Waan nu parea convinsa. Si ea era inarmata, dar tara pusca laser pe podea, intrucat i se parea prea grea. Jefri Lion se ingrozise, incercand sa-si inchipuie ce s-ar intampla daca femeia ar arma si ar arunca o grenada.
— Uita-te, arata ea, asta ce-i?
Jefri Lion vazu ca podeaua avea incrustata in ea doua benzi din plastic colorat. Una neagra, alta portocalie. Cea portocalie sclipea.
— Un fel de ghid computerizat, isi dadu el cu parerea. Sa-l urmam.
— Nu! se opuse Celise Waan.
— Asculta, se incrunta Lion, eu sunt comandantul si trebuie sa faci ce-ti spun. Putem veni de hac oricarei persoane pe care o s-o intalnim. Hai, misca!
— Nu, zise, incapatanata, Celise. Sunt obosita. Nu-mi place. Raman aici.
— Ti-am dat un ordin, deveni nerabdator Jefri Lion.
— Aiurea! Nu-mi poti da ordine! Eu sunt o inteleapta, cu grad plin, iar tu doar un cercetator asociat.
— Aici nu suntem in Centru, se enerva Lion. Vii?
— Nu! replica ea, stand in mijlocul coridorului si incrucisandu-si bratele.
— Foarte bine! Mult noroc!
Jefri Lion ii intoarse spatele si se lua, singur, dupa lumina de ghidaj portocalie. In urma, imobila, armata lui incapatanata si posaca il privea cum pleaca.
Haviland Tuf ajunsese intr-un loc bizar.
Calatorise prin intuneric fara sfarsit, prin coridoare inguste, carand trupul fara viata al lui Ciuperca, abia gandind, fara vreun plan sau vreo destinatie anume. In cele din urma, iesise dintr-un coridor in ceea ce parea a fi o pestera intinsa. Peretii se indepartau de el, in toate partile. II inconjurase bezna goala, iar pasii cizmelor sale produsera ecou, reflectat de zidurile aflate la distanta. Se auzeau zgomote in intuneric — un bazait jos, la limita audibilului, si un sunet mai puternic, un plescait de lichid, ca fluxul si refluxul unui ocean subteran nesfarsit. Haviland Tuf isi reveni. Se ratacise pe o nava cosmica antica, numita Arca, era inconjurat de ticalosi, iar Ciuperca murise de mana lui…
Merse mai departe. Nu stia cat. Pasii lui rasunau. Podeaua era plana, goala; parea a continua vesnic. Intr- un tarziu, nimeri peste ceva, in intuneric. Se miscase incet, asa ca nu se lovi, dar il scapa pe Ciuperca. Pipai in fata, incercand sa-si dea seama ce fel de obiect 11 oprise, dar prin stofa manusilor simtea doar ca daduse de ceva intins, curbat.
In momentul acela se aprinse lumina.
Haviland Tuf nu avu parte de o explozie de lumina — in locul acela lumina era cetoasa, mohorata, atenuata. Venea de sus, aruncand umbre negre pretutindeni, dand ariei luminate o culoare bizara, verzuie, de parca ar fi fost acoperita cu un soi de muschi fosforescent.
Tuf privi in jur. Se afla mai degraba intr-un tunel decat intr-o pestera. Mersese de-a latul lui cel putin un kilometru, aprecie el. Dar latimea nu era nimic in comparatie cu lungimea. Probabil ca tunelul se intindea cat nava, pe axa principala, pentru ca, in ambele directii, capetele dispareau in ceata. Tavanul parea un giulgiu de umbre verzi, situat mult deasupra, ecoul rasunand in curbele lui abia vizibile. In caverna existau masini, o multime de masini — statii-satelit ale calculatorului, fixate de pereti, instalatii bizare de-un fel pe care Tuf nu-l mai vazuse, mese de lucru plane, cu waldo-uri si micromaini. Dar principala caracteristica a tunelului o constituiau bazinele.
Peste tot, se gaseau bazine. Aliniate de-a lungul fiecarui perete, in toate directiile, cat vedeai cu ochii, iar cateva atarnau de tavan. Unele imense, cu pereti bombati, transparenti, suficient de mari cat sa incapa in ele Cornul abundentei. Altele, cu miile, cat o palma, ridicandu-se din podea spre tavan ca niste faguri din plastic. Calculatoarele si punctele de lucru pareau pitice, lipsite de importanta pe langa ele, niste amanunte usor de trecut cu vederea. Apoi, Haviland Tuf descoperi sursa plescaitului pe care-l auzea. Majoritatea bazinelor erau goale, observa el in lumina verzuie, dar cateva — unul ici, altul colo, doua dincolo — pareau a fi pline cu fluide colorate, bolborosind sau agitate de miscarea slaba a siluetelor, doar pe jumatate vizibile, din ele.
Haviland Tuf privi scena din fata lui mult timp, dimensiunile acesteia facandu-l sa se simta foarte mic. In cele din urma, se intoarse si se apleca sa-l ridice pe Ciuperca. In momentul in care ingenunche, vazu de ce se impiedicase in intuneric: de un bazin de dimensiuni medii, cu peretii transparenti curbati in afara. Plin cu un lichid dens, de-un galben intunecat, strabatut de spirale miscatoare rosii. Tuf auzi un galgait slab si simti o vibratie usoara, de parca in bazin s-ar fi zbatut ceva. Se apropie, privi, apoi isi trase capul inapoi.
Dinauntru, plutind, nenascut si totusi viu, tyrannosaurul se uita drept la el.
In circuit, nu exista durere. In circuit, nu avea trup. In circuit, era doar minte, minte pura, alba, era parte dintr-un intreg urias, puternic, infinit mai mare decat el, mai mare decat oricine. In circuit, era mai mult decat uman, mai mult decat ciborg, mai mult decat o simpla masina. In circuit, era un fel de zeu. Timpul nu insemna nimic, iar el era iute ca gandul, iute ca deschiderea sau inchiderea unui circuit din siliciu, iute ca mesajele care alergau de-a lungul tendoanelor superconductibile, iute ca fulgerarea microlaserelor ce-si teseau panza invizibila in matricea centrala. In circuit, avea o mie de urechi, o mie de ochi si o mie de maini care puteau strange pumnul si izbi. In circuit, putea fi pretutindeni, simultan.
Era Anittas. Era Arca. Era ciberteh. Era mai mult de cinci sute de statii satelite si monitoare, era douazeci de Imperiale 7400 ce conduceau cele douazeci de sectoare ale navei prin intermediul a douazeci de substatii raspandite in interiorul ei, era maestru de lupta, descifrator de coduri, astrogator, doctor al saltului, centru medical, jurnalul navei, bibliotecar, bio-bibliotecar, microchirurg, operator al clonelor, intretinere si reparatii, comunicatii si aparare. Era tot hardware-ul si tot software-ul, sistemele anexa si toate sistemele anexa de gradul doi si trei. Era in varsta de douasprezece veacuri, lung de treizeci de kilometri, iar inima lui era matricea centrala, doar de doi metri patrati, dar infinita ca marime. Patrundea ici, colo, pretutindeni. Se misca, iar constiinta lui gonea de-a lungul circuitelor, ramificandu-se, dansand, calarind pe raze laser. Cunoasterea curgea in el ca un torent, ca un fluviu salbatic, cu toata puterea rece, alba, dulce, continua, a cablurilor de voltaj inalt. El era Arca. Era Anittas. Si murea.
In strafundurile maruntaielor sale, in intestinele navei, in substatia saptesprezece, de la sasul noua, Anittas comanda ochilor din metal argintiu sa-l caute pe Kaj Nevis si sa se focalizeze asupra lui. Zambi. Pe figura lui semiomeneasca, zambetul produse o expresie grotesca. Avea dintii din otel cromat.
— Prostule, ii spuse el lui Nevis.
Costumul de lupta facu un pas amenintator inainte. Un cleste se ridica, scotand un sunet scrasnit, se deschise si se inchise.
— Al GRIJA CE VORBESTI!
— Am zis prost, si prost esti, ii explica Anittas.
Rasul lui suna groaznic, plin de durere si de ecouri metalice. Buzele ii sangerau fara incetare, lasand urme umede, rosii, pe dintii argintii, sclipitori.
— M-ai ucis, Nevis. Degeaba. Din nerabdare. As putea sa-ti daruiesc totul. E goala, Nevis. Nava-i pustie, au murit toti. Si sistemul e gol, sunt singur aici. Nu-i nici o alta minte in circuit. E un idiot, Kaj Nevis! Arca e un idiot gigant. Imperialii Pamantului erau speriati. Au obtinut adevarata Inteligenta Artificiala. Da, aveau nave de razboi
