si iute precum circuitele electronice, dar jumatatea lui biologica era doar carne sarmana, ranita, obosita, iar sangele ii curgea inca din taieturile pe care i le facuse Nevis in regiunea mijlocului. Se simtea ametit, incalzit.
— Nu mai e mult, continua el. Putin mai departe pe acest coridor, a treia usa pe stanga. O substatie importanta. Am simtit-o cand m-am conectat. De acolo, o sa ma pot conecta la sistemul principal.
„Si sa ma odihnesc”, gandi el. Se simtea incredibil de slabit, iar biojumatatea il durea.
— VREAU SA APRINZI LUMINILE ASTEA BLESTEMATE! comanda Nevis. IAR DUPA ACEEA SA Ml-O GASESTI PE INDIVIDA! Al INTELES?
Anittas dadu din cap, apoi se stradui din rasputeri sa-l urmeze. Doua pete mici, rosii, ardeau pe obrajii lui, fara ca ochii din metal argintiu sa le poata zari. Pentru un moment, vederea ii deveni neclara, se valuri. Auzi un bazait puternic in urechi. Se opri.
— CE-AI MAI PATIT? intreba Nevis.
— Am suferit o oarecare reducere a functionabilitatii, raspunse Anittas. Trebuie sa ajung la camera calculatorului si sa-mi verific sistemele.
Porni din nou, dar dupa cateva clipe se impletici, se dezechilibra si cazu.
Rica Dawnstar era convinsa ca scapase de ei. Fara indoiala, Kaj Nevis era formidabil in maimutareala lui de costum din metal, dar facea un zgomot groaznic. Rica avea ochi de pisica, alt avantaj in profesia ei. Cand putea vedea, alerga. Coridoarele complet intunecate le strabatea cat de iute si de in liniste putea. Arca era o incalceala de camere si coridoare. Tanara isi cauta drumul prin labirint, cotind mereu, Intorcandu-se pe propriile-i urme, ascultand cu atentie clampanitul greoi al lui Nevis care devenea tot mai slab, pana disparu cu totul.
Abia cand se convinse ca era in siguranta incepu Rica Dawnstar sa exploreze aglomerarea de incaperi. Existau placi luminoase, incorporate in pereti. Unele raspundeau la atingerea mainii ei, altele nu. Isi lumina calea, acolo unde reusi. Prima zona prin care trecu fusese pentru locuit — camere mici, de dormit, dispuse de-a lungul unor coridoare inguste, fiecare avand un pat, o masa, o consola de calculator, un ecran de comunicatii. Unele incaperi erau goale, sterilizate. In altele gasi paturile nestranse, haine aruncate pe podea. Pretutindeni domnea curatenia, de parca locatarii s-ar fi mutat cu o noapte inainte. Sau, poate, Arca tinuse partea aceea a navei inchisa ermetic, neatinsa, in rezerva, iar sosirea lor o activase, intr-un fel.
Zona urmatoare nu avusese acelasi noroc. Aici, camerele erau pline de praf si resturi, iar intr-una gasi un schelet stravechi, o femeie intinsa pe un pat, care se transformase, cu secole in urma, in resturi fara forma. Ce schimbari putea produce un pic de aer! gandi Rica.
Coridoarele dadeau in alte coridoare, mai largi. Se uita in magazii; in incaperi pline cu echipament sau intesate cu lazi goale; in laboratoare albe, imaculate, insirate la nesfarsit pe ambele parti ale unui culoar la fel de lat ca bulevardele din Shandicity. Apoi, ajunse la intersectia cu un coridor si mai mare. Ezita, nesigura pentru moment, si isi scoase arma. „Acesta-i drumul catre camera de comanda” — isi zise ea — „sau, oricum, catre ceva important.” Pasi pe calea principala, observand ceva la colt: niste forme vagi, inghesuite in nise mici din perete. Rica se indrepta, cu grija, spre ele.
Cand se apropie, izbucni in ras si-si puse arma in teaca. Siluetele intunecate erau un fel de scutere, niste vehicule mici, pentru doua persoane, cu trei roti si pneuri mari, moi, umflate.
Rica scoase unul afara, sari vioaie in sa, facu contactul. Indicatoarele aratau ca rezervorul era plin. Masinaria avea chiar si far, care inlatura foarte bine bezna din fata. Pomi, ranjind, pe coridorul principal. Nu foarte repede, dar ce naiba, cel putin ajunsese aici!
Jefri Lion ii conduse la o armurarie. Aici fu locul in care Haviland Tuf il omori pe Ciuperca.
Lion lumina incaperea cu o lanterna, descriind curbe iuti, agitate, scotand exclamatii la vederea teancurilor de pusti laser, arme cu proiectile, pusti cu ultrasunete si grenade cu lumina. Celise Waan se plangea ca nu era familiarizata cu armele, ca nu credea ca ar fi fost in stare sa ucida pe cineva. Era savant, nu soldat. Toata chestia asta insemna barbarie!
Haviland Tuf il tinea pe Ciuperca in brate. Motanul cel mare torsese puternic cand Tuf iesise din Cornul abundentei si-l luase de jos. Dar nu multa vreme. Acum scotea un sunet jalnic, pe jumatate mieunat, pe jumatate tuse. Cand Tuf incerca sa-l mangaie, blana moale, cenusie, se desprinse in manunchiuri, iar Ciuperca scoase un tipat patrunzator. Tuf vazu ca ii crestea ceva in gura: o panza din fire subtiri ca parul, negre, care ieseau dintr-o masa intunecata, fungoida. Ciuperca urla din nou, mai puternic, si se zbatu sa se elibereze, zgariind fara folos costumul din metal al lui Tuf. Ochii lui mari, galbeni, erau acoperiti de o pelicula.
Ceilalti nu observasera nimic, mintile lor erau preocupate de probleme mai importante decat motanul care calatorise cu Tuf toata viata. Jefri Lion si Celise Waan se certau. Tuf il tinea strans pe Ciuperca, in ciuda zbaterii acestuia. Il mangaie pentru ultima oara si-i vorbi cu blandete. Apoi, cu o miscare rapida, ii franse gatul.
— Nevis a incercat deja sa ne ucida, ii spunea Lion lui Waan. Nu-mi pasa ce calificare ai, trebuie sa-ti faci partea ta din treaba. Nu te astepta ca eu si Tuf sa caram toata povara apararii noastre. As vrea sa stiu mai multe despre costumul de lupta pe care-l poarta Nevis, se incrunta el, in spatele vizorului gros, din plastic, al costumului sau. Tuf, raza laser strabate armura unquineza? Sau ar avea mai mult efect un proiectil exploziv? Cred ca laserul… Tuf?
Barbatul se intoarse, agitand lanterna, iar umbrele dansara nebuneste pe peretii incaperii.
— Tuf, unde esti? Tuf!
Dar Haviland Tuf disparuse.
Usa de ia camera calculatorului refuza sa se deschida. Kaj Nevis dadu cu piciorul in ea. Metalul se indoi spre centru, iar partea de sus a tabliei iesi din usor. Nevis izbi iar si iar, piciorul invelit in armura lovind cu o forta uluitoare metalul mai subtire al usii. Apoi impinse din drum resturile deformate ale barierei si intra, tinandu-l pe Anittas in bratele inferioare.
— IMI PLACE COSTUMUL ASTA AFURISIT! bubui el. Anittas gemu.
In statia secundara se auzea un zumzait subtire, subsonic, ca un bazait al fricii. Luminite colorate clipeau ici, colo, ca niste licurici.
— La circuit, spuse Anittas, facand o miscare fara vlaga cu mana, care putea fi un gest sau un spasm. Conecteaza-ma la circuit, repeta el.
Partile lui organice aratau groaznic: pielea, acoperita de un strat de sudoare neagra; stropi de umezeala, lucitori, ca abanosul lichid, ii tasneau din fiecare por; din nas i se scurgeau mucozitati; urechea organica ii sangera. Nu putea sta in picioare sau merge, iar vorbirea parea a i se fi deteriorat in aceeasi masura. Lucirea mata, rosie, a vizorului costumului de lupta ii dadea o culoare stacojie, care-l facea sa arate si mai rau.
— Grabeste-te, ii spuse lui Nevis. Circuitul, te rog, conecteaza-ma la circuit!
— TACI SAU TE ZVARL AICI!
Anittas se cutremura, de parca intensitatea marita a vocii celuilalt I-ar fi izbit fizic. Kaj Nevis se uita prin camera, pana descoperi instalatia de interfatare. Cara cibertehul acolo si-l aseza pe un scaun din plastic alb, care parea sa reprezinte o continuare a consolei si instalatiei de comanda. Anittas gemu.
— TACI! repeta Nevis.
Trase de bratul cibertehului, aproape smulgandu-i-l din umar. Reusea cu greu sa-si aprecieze puterea in costumul ala blestemat, iar manipularea fina era dificila, dar n-avea de gand sa-l scoata — fi placea costumul, da! Anittas se vaita iar. Nevis il ignora, desfacu degetele din otel albastru ale tehului si le vari in interfata.
— GATA! zise el si se dadu inapoi.
Anittas se prabusi in fata, izbindu-se cu capul de metalul si plasticul consolei. Gafaia, cu gura deschisa. Din ea se scurgea sange amestecat cu un lichid dens, negru, uleios. Nevis se incrunta. Il adusese aici prea tarziu? Cibertehul asta blestemat avea de gand sa crape?
Apoi lumina palpai, iar zumzetul subtire, nebunesc, crescu in intensitate, in timp ce luminitele colorate se tot stingeau si se aprindeau. Anittas se conectase.
Rica Dawnstar inainta pe coridorul principal, simtindu-se degajata, in ciuda a tot ce se intamplase, cand bezna din fata ei deveni o luminozitate incandescenta. Deasupra, panourile se trezeau din somnul indelung, unul dupa altul, kilometri in sir, transformand noaptea intr-o zi atat de stralucitoare ca, pentru moment, o durura ochii.
Uimita, se opri si urmari valul de lumina intinzandu-se spre infinit. Se uita in urma. Coridorul din care venise ramasese inca invaluit in intuneric.
Observa ceva ce nu putuse remarca inainte, in bezna. Pe podeaua culoarului se aflau sase linii subtiri, paralele — dungi de ghidaj, din plastic transparent: rosie, albastra, galbena, verde, argintie, purpurie. Fara indoiala, fiecare conducea undeva. Pacat ca nu stia unde…
