campul de aterizare si hangarul cel mare din prefabricate, destinat elicopterelor si masinilor grele. Asta era totul. Insa atunci cand sosisera ei, nu existase absolut nimic. Numai copaci. Un codru intunecat de trunchiuri rasucite si incolacite, fara de sfarsit si fara de inteles. Un rau lenes acoperit si sufocat de padure, cateva colibe ale creechilor pitite dupa tulpini, caprioare rosii, maimute paroase, pasari. Si copaci. Radacini, trunchiuri, ramuri, crengute, frunze; frunze deasupra capului si sub talpi, in fata si in ochi, nenumarate frunze pe nenumarati copaci.
In cea mai mare parte, Noul Tahiti era alcatuita din apa: oceane calde si putin adanci, intrerupte ici si colo de recife, insulite si arhipelaguri, precum si de cele cinci mari Tinuturi care alcatuiau un arc de 2 500 de kilometri in sectorul sferic nord-vest. Iar toate continentele acelea erau acoperite cu copaci.
Ocean si padure. Ele erau optiunile pe Noul Tahiti. Apa si soare sau umbra si frunze.
Oamenii se aflau insa acolo ca sa risipeasca umbra si sa transforme hatisurile in scanduri netede, care pe Pamant erau mai pretioase decat aurul. Nu era nici o exagerare, deoarece aurul se putea obtine din apa de mare, sau de sub gheturile Antarcticei, pe cand lemnul, nu; lemnul era produs numai de copaci. Iar pe Pamant devenise, intr-adevar, un lux necesar. De aceea, padurile straine devenisera lemn. Doua sute de barbati cu fierastraie automate si topoare taiasera deja, in numai trei saptamani, opt Fasii, late de un kilometru si jumatate, in Tinutul Smith. Cioturile Fasiei cea mai apropiata de tabara erau de acum albe si sfaramicioase; tratate chimic, aveau sa se transforme intr-o cenusa fertila pana la sosirea colonistilor permanenti, fermierii, care aveau sa se instaleze in Tinutul Smith. Acestora nu le mai ramanea decat sa planteze semintele si sa astepte incoltirea lor.
Toate acestea se mai facusera odata, de mult. Asta era ceva straniu si reprezenta, de fapt, dovada ca Noul Tahiti era destinat oamenilor. Tot ceea ce se gasea acolo venise de pe Pamant cu un milion de ani in urma, iar evolutia urmase o linie atat de asemanatoare incat recunosteai imediat orice: pin, stejar, nuc, castan, brad, ilice, frasin; caprioara, pasare, soarece, pisica, jder, maimuta. Bineinteles, umanoizii de pe Hain-Davenant pretindeau ca ei facusera lucrul acesta, in aceeasi perioada in care colonizasera Pamantul dar, daca-i ascultai pe ET-ii aia, descopereai ca ei ar fi populat toate planetele din galaxie si ar fi inventat totul, de la sex si pana la pioneze. Teoriile despre Atlantida erau mult mai realiste si planeta ar fi putut foarte bine sa fie o colonie atlanta uitata. Oamenii insa murisera. Iar fiinta cea mai asemanatoare lor, care se dezvoltase din linia maimutelor pentru a-i inlocui, era creechul.
— Inalt de un metru si acoperit cu o blana verde. Ca ET-i erau peste standard, dar ca oameni erau un vax — pur si simplu nu le semanau. Poate peste inca vreun milion de ani. Conchistadorii, aparusera insa mai devreme. Acum, evolutia nu mai avea pasul unei mutatii intamplatoare, o data la un mileniu, ci viteza navelor stelare ale Flotei Terrane.
— Hei, capitane!
Davidson se rasuci, cu o reactie intarziata doar cu o fractiune de secunda, dar fu destul ca sa-l nemultumeasca. Planeta asta blestemata avea ceva in ea, in soarele auriu si cerul albicios, in brizele molcome care aduceau arome de frunze si polen, ceva care te facea sa visezi cu ochii deschisi. Hoinareai, gandindu-te la conchistadori, la destin si la alte chestii, si incepeai sa te misti incet si lenes ca un creeche.
— 'Neata, Ok, ii raspunse sefului taietorilor de lemne.
Negru si vanos ca un cablu de otel, Oknanawi Nabo era opusul fizic al lui Kees, da avea aceeasi privire ingrijorata.
— Ai o clipa libera?
— Sigur ca da. Ce te framanta, Ok?
— Imputitii astia mici.
Se rezemara cu spatele de o balustrada rupta. Davidson isi aprinse prima marijuana a zilei. In lumina soarelui, fumul albastrui si cald se inalta lent in vazduh. Padurea dinapoia taberei, o fasie netaiata, lata de cinci sute de metri, era plina de zgomote: pocnituri, trosnituri; scartaituri, fosnete, fasaituri, sunetele care populeaza totdeauna padurile dimineata. Poiana aceea ar fi putut sa fie Idaho in 1950. Sau Kentucky in 1830. Ori Galia in 50 i.e.n. „Tiu-ui”, ciripi in departare o pasare.
— Mi-ar place sa scap de ei, capitane.
— De creechi? Cum adica, Ok?
— Sa-i las sa plece. La gater nu-i pot face sa munceasca indeajuns ca sa am motiv sa-i pastrez. Nu reprezinta decat, pur si simplu, o bataie de cap.
— Lucreaza, daca stii cum sa-i iei. Ei au ridicat tabara.
Chipul de obsidian al lui Oknanawi era neclintit.
— In fine, pesemne ca tu stii cum sa-i iei. Eu nu stiu. Facu o pauza, apoi urma: In cursul de Istorie Aplicata, pe care l-am urmat in timpul pregatirii pentru Zone de Frontiera, se spunea ca sclavia n-a dat niciodata roade. N-a fost rentabila.
— Asa-i, dar aici nu-i sclavie, Ok, baiatule. Sclavii inseamna oameni. Cand cresti vite, e vorba de sclavie? Nu. Si e o ocupatie rentabila.
Oknanawi incuviinta impasibil, dar continua:
— Sunt prea mititei. Am incercat sa-i infometez pe cei mai rahitici. Pur si simplu, stau si se zgaiesc in gol.
— Sunt mici, asa-i, dar nu te lasa prostit, Ok. Sunt duri; au o rezistenta colosala si nu simt durerea la fel ca oamenii. Nu uita asta, Ok. Tu crezi ca daca-l pocnesti pe unul este ca si cum ai lovi un copil. Crede-ma, daca ar fi dupa ce simt ei, puteai tot atat de bine, sa dai intr-un robot. Uite, te-ai culcat cu cateva din femele si ai vazut ca parca nu simt nimic, nici placere, nici durere; stau acolo, ca niste saltele, indiferent ce le-ai face. Toti sunt asa. Poate c-au mai multi nervi primitivi decat oamenii. Ca pestii, de pilda. Sa-ti zic o chestie scarboasa, apropo de asta. Pe cand eram in Central, inainte de a veni aici, unul din masculii imblanziti a sarit la mine. Stiu ca ti s-a spus ca ei nu lupta niciodata, insa asta a venit glont la mine si noroc ca nu era inarmat altfel m-ar fi omorat. Aproape c-a trebuit sa-l ucid, ca sa-mi dea drumul. Si revenea tot mereu. E incredibil cate lovituri a primit, fara ca macar sa le simta. Ca un gandac pe care trebuie sa-l strivesti, deoarece nu stie c-a fost deja calcat. Uite aici.
Davidson isi apleca teasta tunsa perie si arata o umflatura inapoia uneia dintre urechi.
— Era aproape gata sa-mi faca felul — asta dupa ce-i rupsesem bratul si-l umplusem de bors pe fata! Nu mai reuseam sa-l opresc… Ok, toata chestia e ca creechii sunt puturosi, prosti, tradatori si nu simt durerea. Trebuie sa fi dur cu ei.
— Nu merita oboseala, capitane. Blestematii astia verzi nu vor sa lupte, nu vor sa munceasca, nu vor sa faca nimic. Decat sa ma enerveze.
In mormaitul lui Oknanawi se simtea o amabilitate, care nu reusea insa sa-i mascheze incapatanarea. Nu avea sa-i bata pe creechi, pentru ca erau cu mult mai plapanzi decat el; asta era clar in mintea lui si deveni evident si pentru Davidson, care accepta imediat ideea. Stia cum sa-si manevreze oamenii.
— Fii atent, Ok. Incearca urmatoarea chestie: Aduna-i pe sefii lor si spune-le ca ai sa-i injectezi cu halucinogene. Mescalina, opiu, orice, ei nu le deosebesc, dar se tem de ele. Nu exagera si-ti garantez c-o sa ai succes.
— De ce le e frica de halu? intreba seful de echipa.
— De unde sa stiu? Femeile de ce se tem de soareci? Ok, in privinta femeilor si a creechilor, nu cauta explicatii! Apropo de tipe, tot ma duc la Central acum, vrei sa pun mana pe vreuna pentru tine?
— Mai bine, ia mana de pe cateva, pana pot pleca si eu, ranji Oknanawi.
Pe langa ei trecu un grup de creechi carand o barna lunga de 12x12 pentru Sala de Recreere ce se construia in josul raului. Siluetele micute si lente transportau barna uriasa aidoma unor furnici care duc un greiere mort si intepenit. Oknanawi ii privi si rosti:
— Capitane, adevarul e ca ma trec fiorii.
Afirmatia suna straniu, mai ales venind din partea unui tip dur si linistit, ca el.
— De fapt, Ok, sunt de acord cu tine: nu merita nici deranjul, nici riscul. Daca cacaciosul ala de Lyubov nu era pe aici si nici colonelul nu se incapatana intr-atat sa respecte Codul, cred c-am fi putut curata zonele astea in care ne-am stabilit, in loc sa recurgem la chestia cu Munca Voluntara… Mai devreme sau mai tarziu, tot au sa dispara, si cu cat mai repede cu atat mai bine. Asta-i situatia. Dintotdeauna, rasele primitive au trebuit sa se incline inaintea celor civilizate. Sau sa fie asimilate. Dar e sigur, ce naiba, ca n-o sa asimilam niste maimutoi verzi! Si, dupa cum ai spus chiar tu, sunt destul de destepti ca sa nu-i crezi pe de-a intregul. Ca maimutele alea mari care traiau candva in Africa, nu mai stiu cum le zicea…
— Gorile?
— Asa. O sa ne descurcam mai bine, aici, fara creechi, tot asa cum ne-am descurcat mai bine fara gorile in
