reamintea lui Davidson de un om. Oamenii au murit cu totii, continua el.
— Voi ati ars-o… ce vrei sa spui?
Nu stia de ce, insa nu-si amintea numele Brazdatului.
— Aici au fost doua sute de oameni. Nouazeci de sclavi din poporul meu. Din padure au venit doua sute din poporul meu. La inceput, i-am ucis pe oameni in locul din padure unde taiau copaci, apoi i-am ucis pe restul aici, in vreme ce casele ardeau. Credeam ca ai fost omorat. Ma bucur sa te vad, capitane Davidson.
Totul era o nebunie si, desigur, o minciuna. Nu-i putusera ucide pe toti. Ok, Birno, Van Stern si restul, doua sute de barbati, unii dintre ei trebuie sa fi scapat. Creechii nu aveau decat arcuri si sageti. Oricum, n-ar fi putut face asa ceva. Creechii nu se luptau, nu ucideau, nu aveau razboaie. Ei erau o specie neagresiva, adica niste oite cuminti. Nu raspundeau prin lupta. Ce dracu, era sigur ca nu puteau masacra doua sute de oameni dintr-o miscare. Era o nebunie. Tacerea, izul de fum in lumina calda a amurgului, fetele de un verzui deschis care-l priveau cu ochi neclintiti, toate se completau intr-un nimic, intr-un vis nebunesc, un cosmar.
— Cine a facut asta in numele vostru?
— Noua sute din poporul meu, raspunse Brazdatul cu nenorocita aia de imitatie de voce umana.
— Nu, asa ceva nu. Cine au fost? Pe cine acoperiti? Cine v-a spus ce sa faceti?
— Sotia mea.
Davidson intelese abia in clipa aceea scopul vorbariei creaturii, totusi sarise spre el atat de mladios si putin piezis, incat gresi tinta si focul arse numai un brat, sau umar, in loc sa loveasca intre ochi. In clipa urmatoare, creechul era peste el, doar pe jumatate ca inaltime si greutate, dar trantindu-l, deoarece se bazase pe arma fara sa se astepte la un atac. Bratele creechului erau subtiri si tari, cu o blana aspra sub mainile lui, si, in timp ce se lupta cu el, fiinta canta.
Davidson statea intins pe spate, tintuit si dezarmat. Il priveau patru boturi verzi. Brazdatul continua sa cante, un bolborosit lipsit de respiratie, care avea insa o melodie. Ceilalti trei ascultau si ranjeau, aratandu-si dintii albi. Niciodata nu vazuse un creeche zambind. Niciodata nu privise de jos fata unui creeche. Intotdeauna, de deasupra. Din varf. Incerca sa nu se zbata deoarece, pentru moment, era o irosire zadarnica de forte. Desi micuti, aveau mai multe brate decat el, iar Brazdatul ii luase si arma. Davidson simtea insa o greata, o scarba ce-i zgaltaia trupul, cutremurandu-l in ciuda vointei lui. Mainile mici il rastigneau fara efort, iar chipurile verzui ranjeau deasupra.
Brazdatul termina de cantat. Ingenunche pe pieptul lui Davidson, tinand intr-o mana un cutit, iar in cealalta arma.
— Nu poti canta, capitane Davidson, asa este? Ei bine, atunci poti sa fugi la hoperul tau, sa zbori si sa-i raportezi colonelului din Central ca locul acesta este ars, iar oamenii ucisi.
Blana de pe bratul lui drept era naclaita in sange, la fel de rosu ca si sangele omenesc, iar cutitul tremura in laba verde. Chipul ascutit si brazdat il privi de aproape pe Davidson si barbatul putu zari lumina stranie care ardea in ochii negri precum carbunele. Glasul continua sa fie moale si scazut.
Il lasara sa plece.
Se ridica incet, inca ametit de cazatura. Creechii se indepartasera acum de el, stiind ca omul avea alonja de doua ori mai mare decat a lor; dar Brazdatul nu era singurul inarmat, o a doua arma era indreptata catre pantecele lui Davidson. Cel care o tinea era Ben. Propriul sau creeche, Ben, dobitocul batran si cenusiu, aratand la fel de idiot ca intotdeauna, insa cu o arma in mana.
Este greu sa te intorci cu spatele la doua arme, dar Davidson reusi sa o faca si se indrepta catre camp.
Inapoia lui, un glas rosti ceva, vreun cuvant creeche, ascutit si tare. Un altul spuse:
— Grabeste-te, iute-iute! Si apoi se auzi un sunet ciudat ca un ciripit de pasare, care era pesemne rasul creechilor.
Un foc de arma tiui pe poteca, pe langa el. Cristoase, nu era cinstit, ei aveau arme, pe cand el, nu. Incepu sa alerge. Putea fugi mai repede decat oricare creeche. Nu stiau sa traga cu arma.
— Fugi, rasuna de departe glasul cel potolit.
Era Brazdatul… Selver, asa-l chema. Ei ii spusesera Sam, pana cand Lyubov il oprise pe Davidson sa-i dea lectia pe care o merita si facuse din el un catelus, iar apoi ii zisesera Selver. Cristoase, ce era asta, un cosmar… Alerga. Sangele ii bubuia in urechi. Alerga prin amurgul auriu si fumuriu. Langa poteca era un trup, nici nu-l zarise pana atunci. Nu era carbonizat, parea un balon alb dezumflat. Avea ochi albastri si holbati. Nu indraznisera sa-l ucida pe el, pe Davidson. Nu mai trasesera in el a doua oara. Era imposibil. Nu-l puteau ucide. Aparu si hoperul, protector si stralucitor, si plonja in scaun, decoland inainte ca vreun creeche sa mai incerce ceva. Palmele ii tremurau, dar nu cine stie ce, doar din cauza socului. Nu-l puteau ucide. Ocoli dealul, apoi reveni rapid si razant, cautandu-i pe cei patru creechi. Nu se zarea insa nici o miscare in ruinele intunecate ale taberei. Dimineata, acolo existase o tabara. Doua sute de barbati. Cu cateva clipe in urma, tot acolo, statusera patru creechi. Nu visase. Nu putusera disparea. Erau pe acolo, se ascundeau. Arma mitraliera din botul hoperului si ciurui pamantul ars, gaurind frunzele verzi ale padurii, zdrobind oasele calcinate si trupurile oamenilor sai, masinariile distruse si cioturile albe si putrezite, intorcandu-se iarasi, si iarasi, pana cand termina munitia, iar arma se opri din spasme.
Mainile lui Davidson erau acum sigure si trupul calm; stia ca nu era vorba de nici un vis. Porni drept spre stramtoare, ca sa duca vestile in Centralville. Zburand, simtea cum fata i se relaxeaza, revenind la normal. Nu-i puteau arunca dezastrul in carca, pentru ca nici macar nu fusese acolo. Poate aveau sa-si dea seama de semnificatia faptului ca creechii atacasera atunci cand el era plecat, stiind ca altfel, cu el acolo, organizand apararea, nu puteau obtine victoria. Toata chestia avea si o parte buna. Aveau sa faca ceea ce trebuia facut din capul locului: sa curete planeta pentru oameni. Acum, nici chiar Lyubov nu-i putea opri sa-i termine pe creechi, mai ales cand urma sa se auda ca masacrul fusese condus de creechul favorizat al lui Lyubov! Aveau sa inceapa sa-i vaneze ca pe sobolani; si poate, poate ca aveau sa-i dea lui misiunea asta. Ar fi putut zambi la gandul acesta, dar isi pastra chipul impasibil.
In amurg, oceanul era cenusiu dedesubt, iar in fata se intindeau dealurile insulelor, padurile dese cu nenumarate frunze, cu paraie ascunse si ramuri impletite.
CAPITOLUL II
Toate culorile ruginii ale apusului, cafeniu-roscat si verde-pal, se schimbau fara incetare in frunzele lungi, leganate de adiere. Radacinile salciilor aramii, groase si vanoase, erau acoperite de muschi verde pana jos la apa curgatoare ce se misca aidoma vantului, incet, cu multe meandre line si opriri, impiedicandu-se de bolovani, radacini, ramuri si frunze cazute. Nici o cale nu era limpede in padure, nici o lumina nu razbatea intreaga. Intotdeauna, in drumul vantului, apei, soarelui, stelelor, apareau frunze si crengi, trunchiuri si radacini intunecate si complicate. Pe sub ramuri, in jurul tulpinilor, peste radacini treceau potecute; nu erau drepte, ci ocoleau fiecare obstacol, serpuitoare precum nervii. Solul nu era uscat si solid, ci umed si cumva elastic, rod al colaborarii dintre fiintele vii si descompunerea indelungata si totala a frunzelor si copacilor morti, iar din mormantul acela bogat cresteau arbori inalti de treizeci de metri, dar si ciupercute mititele cu palarii de un centimetru in diametru. Aromele din aer erau subtile, variate si dulci. Nu puteai razbate cu privirea prea departe, doar daca, uitandu-te in sus printre ramuri, nu zareai cumva stelele. Nimic nu era pur, arid, uscat, direct. Lipseau revelatiile. Nu puteai cuprinde totul dintr-o data; nu exista certitudine, culorile ruginii si ale apusului se schimbau intr-una prin frunzele salciilor de arama si nu puteai spune nici macar daca frunzisul era roscat-cafeniu, verzui-roscat, sau verde.
Selver aparu pe o poteca de langa apa, mergand incetisor si poticnindu-se adesea de radacinile salciilor. Zari un batran visand si se opri. Batranul il privi printre frunzele alungite de salcie si-l vazu in visele sale.
— Pot sa vin la Culcusul tau, Lordul meu Visator? Am strabatut cale lunga.
Batranul ramase nemiscat. Brusc, Selver cazu in genunchi in afara potecii, langa parau. Capul i se pleca; era epuizat si trebuia sa doarma. Umbla de cinci zile.
— Esti din vremea viselor, sau din vremea lumii? intreba in cele din urma batranul.
— Din vremea lumii.
— Atunci, vino cu mine.
Batranul se scula iute si-l conduse dincolo de poteca ratacitoare, printre hatisurile de salcie, in locurile mai uscate si intunecoase ale stejarilor si porumbarilor.
— Te-am crezut un zeu, continua batranul. Si mi s-a parut ca te-am mai. Intalnit candva, poate intr-un
