vis.
— In nici un caz in vremea lumii. Vin din Sornol, aici n-am mai fost niciodata.
— Orasul acesta este Cadast. Eu sunt Coro Mena. Din neamul Porumbarului Alb.
— Ma numesc Selver. Din Frasin.
— Mai sunt Frasini printre noi, si barbati si femei. De asemenea, familiile voastre de insuratoare: Mesteceni si Ilice; nu avem femei din Mar. Dar n-ai venit sa-ti cauti o nevasta, nu?
— Sotia mea a murit.
Ajunsera la Culcusul Barbatilor, pe un teren ridicat, intr-un palc de stejari tineri. Se oprira si se tarara prin intrarea-tunel. Inauntru, la lumina focului, batranul se ridica, dar Selver ramase ghemuit pe palme si genunchi, fara sa se poata scula. Acum, cand ajutorul si confortul erau la indemana, trupul sau, pe care il fortase prea mult, nu voia sa mai faca nimic. Se aseza, ochii i se inchisera si Selver aluneca, usurat si recunoscator, in bezna cea mare.
Cei din culcusul Cadast avura grija de el si tamaduitorul lor veni sa-i oblojeasca rana din bratul drept. Noaptea, Coro Mena si tamaduitorul, Torber, statura langa foc. In noaptea aceea, majoritatea celorlalti barbati se gaseau cu nevestele lor; pe lavite se aflau numai doi tineri, ucenici-visatori, si amandoi adormisera repede.
— Nu stiu ce anume ar putea provoca unui barbat atatea cicatrici cate are el pe fata, rosti tamaduitorul; si cu atat mai putin o rana ca aceea de la brat. O rana foarte ciudata.
— Are si o masinarie ciudata la brau, spuse Coro Mena.
— Am vazut-o si apoi n-am mai vazut-o.
— l-am pus-o sub lavita. Arata ca fierul lustruit, dar nu pare facuta de mana vreunui om.
— Ti-a spus ca vine din Sornol.
O vreme tacura amandoi. Coro Mena se simtea apasat de o teama nejustificata si luneca in vis, ca sa gaseasca motivul spaimei; era batran, si Visator de multa vreme. In vis, gigantii umblau greoi si fiorosi. Membrele lor uscate si solzoase erau acoperite de haine; ochii le erau mici si luminosi, ca niste minuscule gamalii. Inapoia lor se tarau lucruri uriase, facute din fier lustruit. Inaintea lor se prabuseau copaci.
Dintre copacii cazuti se desprinse un om, care alerga, strigand din rasputeri, cu sange podidindu-l pe gura. Poteca pe care fugea ducea la Culcusul Cadast.
— Ei bine, sunt putine indoieli, facu Coro Mena, iesind din vis. A venit peste mare, direct din Sornol, sau, a ajuns pe jos de la coasta Kelme Deva din tinutul nostru. Calatorii spun ca uriasii sunt in amandoua aceste locuri.
— Il vor urmari, rosti Torber. Nici unul nu raspunse la intrebare, care, de fapt, nu era o intrebare, ci afirmarea unei posibilitati. Coro, urma el, i-ai vazut vreodata pe uriasi?
— O data, raspunse batranul.
Visa; uneori, fiind foarte batran si nu atat de puternic ca in trecut, mai luneca o vreme in somn. Veni ziua, trecu amiaza. In afara culcusului incepu o expeditie de vanatoare, copiii chitaiau, iar femeile vorbeau cu glasuri aidoma susurului de parau. De la usa, o voce seaca il striga pe Coro Mena. Batranul se tari afara, in lumina dupa amiezii. Acolo se afla sora lui, adulmecand incantata vantul aromat si, in acelasi timp, pastrand un aer sobru.
— Strainul s-a trezit, Coro?
— Nu inca. Torber are grija de el.
— Trebuie sa-i auzim povestea.
— Fara indoiala; se va trezi in curand.
Ebor Dendep se incrunta. Conducatoare a Cadastului, era grijulie fata de oamenii ei; dar nu voia sa deranjeze un ranit si nici sa-i jigneasca pe Visatori, insistand asupra dreptului ei de a intra in Culcusul lor.
— Nu I poti trezi, Coro? intreba ea in cele din urma. Daca… este urmarit?
El nu putea simti emotia surorii sale pe aceeasi coarda, totusi o sesiza; nelinistea ei il musca.
— O sa-l trezesc, daca Torber este de acord.
— Incearca sa afli iute vestile lui. As fi preferat sa fi fost femeie, sa nu bata campii…
Strainul se trezise si zacea, infierbantat, in semiintunericul Culcusului. Prin fata ochilor ii alergau visele, necanalizate datorita febrei. Se ridica totusi in capul oaselor si vorbi, controlandu-se cu atentie. Ascultandu-l, Coro Mena simti ca i se zgarceau oasele din trup, incercand sa se ascunda inaintea acelei povesti teribile, a noutatii.
— Eram Selver Thele, pe cand locuiam in Eshreth, in Sornol. Orasul meu a fost distrus de yeomeni, care au retezat copacii de acolo. Eu am fost unul dintre cei alesi sa-i serveasca, impreuna cu sotia mea, Thele. Ea a fost violata de unul dintre ei si a murit. L-am atacat pe yeomenul care o ucisese. M-ar fi omorat si pe mine, dar m-a salvat un altul si m-a pus in libertate. Am plecat din Sornol, unde nici un oras nu mai este acum sigur inaintea yeomenilor, si am venit aici, in Insula de Nord, traind pe coasta Kelme Deva, in Dumbravile Rosii. Deodata, yeomenii au aparut si acolo si au inceput sa reteze Lumea. Au distrus si un oras, Pemle. Au prins o suta de femei si de barbati si i-au silit sa-i slujeasca si sa traiasca in tarcuri. Pe mine nu m-au prins. Impreuna cu altii care au scapat din Pemle am trait in mlastinile din nordul lui Kelme Deva. Uneori, noaptea, ma strecuram printre oamenii din tarcurile yeomenilor. Ei mi-au spus ca acela se gasea acolo. Acela pe care incercasem sa-l ucid. La inceput, m-am gandit sa incerc din nou; sau sa-i eliberez pe oamenii din tarcuri. Toata vremea, insa, vedeam copacii cazand si zaream Lumea taiata si lasata sa putrezeasca. Barbatii s-ar fi putut sa scape, dar femeile erau mult mai bine pazite si n-ar fi reusit, si incepusera sa moara. Am vorbit cu cei cu care ma ascundeam prin mlastini. Tuturor ne era teribil de frica, dar eram furiosi si n-aveam cum sa ne eliberam de teama si de manie. Asa ca, in cele din urma, dupa discutii lungi, si dupa visari lungi, am alcatuit un plan, am mers in timpul zilei, i-am ucis pe yeomenii din Kelme Deva cu arcuri si lanci de vanatoare si le-am ars orasul si masinile. Nu am lasat nimic. Dar acela plecase. S-a intors mai tarziu, singur. Am cantat deasupra lui si l-am lasat sa se duca.
Selver amuti.
— Apoi… sopti Coro Mena.
— Apoi, din Sornol a venit o nava zburatoare si ne-a haituit prin padure, insa n-a gasit pe nimeni. Atunci, au dat foc padurii, dar a plouat si n-au facut mare paguba. Majoritatea oamenilor eliberati din tarcuri, impreuna cu ceilalti, au plecat mai departe in nord si in est, spre dealurile Holle, caci le era teama ca vor veni si mai multi yeomeni ca sa ne vaneze. Eu am plecat singur. Yeomenii ma cunosc, imi stiu chipul; iar asta ma inspaimanta si pe mine si pe cei cu care ma aflu.
— Ce este rana ta? intreba Torber.
— Acela a tras in mine cu arma lor, insa am cantat deasupra lui si l-am lasat sa se duca.
— Ai doborat singur un urias? intreba Torber cu un ranjet salbatic, dorind sa creada.
— Nu singur. Impreuna cu trei vanatori si cu arma lui in mana… aceasta.
Torber se retrase dinaintea obiectului.
O vreme tacura cu totii, apoi Coro Mena rosti:
— Ceea ce ne-ai spus este foarte negru si drumul coboara. Esti un Visator al Culcusului tau?
— Am fost. Acum, Culcusul Eshreth nu mai exista.
— E totuna; vorbim amandoi Vechea Limba. Printre salciile Astei, m-ai numit Lord Visator. Asta si sunt. Visezi, Selver?
— Mai rar, raspunse Selver ascultator, plecandu-si chipul brazdat si asudat.
— Treaz?
— Treaz.
— Visezi bine, Selver?
— Nu.
— Ti visul in mainile tale?
— Da.
— Stergi si zamislesti, directionezi si urmaresti, incepi si te opresti dupa cum ti-e voia?
— Uneori, nu intotdeauna.
— Poti umbla pe drumul pe care a luat-o visul tau?
— Cateodata. Uneori mi-e frica.
— Cui nu-i este? Nu stai chiar atat de rau, Selver.
— Ba da, este pe de-a intregul rau, n-a mai ramas nimic bun, rosti Selver si incepu sa tremure.
Torber ii dadu sa bea extract de salcie si-l ajuta sa se lase pe spate. Coro Mena mai avea de pus intrebarea conducatoarei; fara tragere de inima, ingenunche langa bolnav.
