Lumii ii spuneau padure

— Uriasii, yeomeni cum le spui tu, te vor urmari, Selver?

— N-am lasat nici o urma. Vreme de sase zile nu m-a zarit nimeni intre Kelme Deva si locul acesta. Nu acesta e pericolul. Se stradui sa se ridice iarasi in capul oaselor: Ascultati-ma. Voi nu vedeti pericolul. Cum sa-l vedeti? N-ati facut ceea ce am facut eu. N-ati visat niciodata la asta: sa faci sa moara doua sute de fiinte. Nu ma vor urmari pe mine, dar s-ar putea sa ne caute pe toti. Sa ne vaneze asa cum vanatorii haituiesc iepurii. Asta este pericolul. S-ar putea sa incerce sa ne ucida. Sa ne ucida pe toti, pe toti oamenii.

— Intinde-te.

— Nu, nu delirez, sunt fapte reale si vise. La Kelme Deva existau doua sute de yeomeni, iar acum sunt morti cu totii. Noi i-am ucis. I-am ucis de parca ei n-ar fi fost tot oameni. Atunci, de ce sa nu faca si ei acelasi lucru? Ne-au mai ucis, cate unul, cate doi, dar acum ne vor omori asa cum omoara copacii, sute si sute si sute.

— Stai linistit, facu Torber. Asemenea lucruri, Selver, se mai intampla in visele febrei. Nu se intampla si in lume.

— Lumea este mereu noua, interveni Coro Mena, oricat de batrane i-ar fi radacinile. Atunci, Selver, ce este cu aceste fiinte? Arata ca oamenii si vorbesc ca oamenii, totusi nu sunt oameni?

— Nu stiu. Doar oamenii nebuni se omoara intre ei. Exista animale care sa le omoare pe cele asemenea lor? Numai insectele fac asta. Yeomenii ne ucid cu usurinta cu care noi starpim serpii. Cel care m-a invatat, spunea ca se ucid in lupta unul pe celalalt, sau in grupuri, precum furnicile cand se razboiesc. Eu n-am vazut asa ceva. Stiu insa ca nu le este mila de cel care cerseste indurare. Izbesc un cap plecat, am vazut cu ochii mei! In ei exista dorinta de a ucide, si de aceea am considerat potrivit sa-i omor.

— Si toate visele oamenilor, rosti Coro Mena stand in umbra cu picioarele incrucisate, se vor transforma. Niciodata nu vor mai fi aceleasi. Niciodata s-o sa mai umblu pe cararea pe care te-am adus ieri, potecuta din crangul de salcii pe unde am umblat toata viata. Este schimbata. Tu ai pasit pe ea si este schimbata pe vecie. Inaintea zilei de astazi, ceea ce trebuia sa facem era cel mai bine; calea pe care apucam era calea cea mai buna si ea ne ducea acasa. Unde este acum casa noastra? Ati facut ceea ce trebuia sa faceti si n-a fost bine. Ati ucis oameni. l-am vazut, acum cinci ani, in valea Lemgan, unde au sosit intr-o nava zburatoare; m-am ascuns si i-am urmarit pe uriasi, erau sase, i-am vazut vorbind, uitandu-se la pietre si flori, gatind… Sunt oameni. Tu, insa, ai trait printre ei, spune-mi, Selver, ei viseaza?

— Precum copiii, in somn.

— Nu au Educatia?

— Nu. Uneori vorbesc despre visele lor, tamaduitorii incearca sa le foloseasca in leacuri, dar niciunul dintre ei n-are educatia sau stiinta de a visa. Lyubov, cel care m-a invatat, a inteles cand i-am aratat cum se viseaza si totusi numea vremea lumii „reala” iar vremea visului „ireala”, de parca asta ar fi fost diferenta intre ele.

— Ati facut ceea ce trebuia sa faceti, repeta Coro Mena, dupa o pauza.

Ochii sai ii intalnira peste umbre pe cei ai lui Selver. Tensiunea disperata slabi pe chipul lui Selver; gura brazdata se relaxa si el se intinse pe spate, fara sa mai adauge nimic. Peste cateva clipe adormi.

— Este un zeu, spuse Coro Mena.

Torber incuviinta, acceptand aproape cu usurare verdictul batranului.

— Dar nu ca ceilalti. Nu ca Haitasul, sau ca Prietenul, care n-are chip, nici ca Femeia Frunza-de-plop, care umbla in padurea viselor. Nu este Pazitorul-portii, nici Sarpele. Nici Cantaretul-din-lira, nici Cioplitorul, nici Vanatorul, desi vine, ca si ei, in vremea lumii. Poate ca, in acesti ultimi ani, am visat despre Selver, dar acum nu mai trebuie s-o facem; a parasit vremea visului. In padure, unde cad frunzele si copacii, s-a ivit un zeu care cunoaste moartea, un zeu care ucide si nu este renascut.

Conducatoarea asculta relatarea si profetiile lui Coro Mena si actiona. Alerta intregul oras Cadast, asigurandu-se ca fiecare familie era pregatita pentru evacuare, cu rezerve de hrana si targi pentru batrani si bolnavi. Trimise in sud si est cercetase ca sa culeaga stiri despre yeomeni. Mentinu permanent langa oras un grup de femei inarmate, desi celelalte continuau vanatoarea, ca de obicei, in fiecare noapte.

Cand Selver se mai intrema, femeia insista ca el sa iasa din Culcus si sa povesteasca inca o data: cum yeomenii au ucis si inrobit oamenii din Sornol si au taiat padurile; cum cei din Kelme Deva i-au omorat pe yeomeni. Obliga femeile si barbatii care nu visau, si nu intelegeau aceste lucruri, sa asculte din nou, pana intelesera si se inspaimantara. Ebor Dendep era, intr-adevar, o femeie practica. Cand un Mare Visator, fratele ei, ii spusese ca Selver era un zeu, o punte intre realitati, ea il crezu si actiona ca atare. Era de datoria Visatorului sa fie atent si sa se asigure ca judecata lui era adevarata. Dupa aceea, ei ii revenea sarcina de a actiona asupra judecatii respective. El vedea ce trebuia facut, iar ea avea grija sa se indeplineasca.

— Toate orasele padurii trebuie sa auda, spusese Coro Mena.

Atunci, conducatoarea trimise pe alergatoarele ei tinere, iar conducatoarele altor orase ascultara si trimisera alergatoarele lor. Masacrul de la Kelme Deva si numele lui Selver colindara Insula de Nord si trecura oceanul spre celelalte tinuturi, din gura in gura, sau in scris; nu foarte repede — deoarece Oamenii Padurii nu aveau soli mai iuti decat alergatoarele — totusi destul de repede.

Pe cele Patruzeci de Tinuturi ale planetei nu traia unul si acelasi popor. Existau mai multe graiuri decat tinuturi, iar fiecare avea dialecte diferite pentru fiecare oras in parte; existau apoi nenumarate variante de obiceiuri, moravuri si mestesuguri; tipurile fizice difereau pe fiecare din cele cinci Tinuturi Mari. Oamenii din Sornol erau inalti si albiciosi, mari negustori; cei din Rieshwell erau scunzi, multi aveau blana neagra si mancau maimute; si asa mai departe. Climatul, insa varia putin, padurea tot atat de putin, iar oceanul deloc. Curiozitatea, drumurile comerciale stabilite si necesitatea de a gasi un sot sau o nevasta din Arborele cuvenit, mentineau un contact intre diversele orase si tinuturi, astfel incat existau unele asemanari cu exceptia extremitatilor, insulele despre care se zvonea ca sunt pe jumatate salbatice din Estul si Sudul Indepartat. In toate cele Patruzeci de Tinuturi, femeile conduceau satele si orasele, si aproape in fiecare exista un Culcus al Barbatilor. In Culcusuri, Visatorii vorbeau o limba veche ce se deosebea putin de la un tinut la altul. Limba aceasta era arareori invatata de femeile si barbatii care ramaneau vanatori, pescari, tesatori, constructori, aceia care visau doar vise scurte in afara Culcusului. Deoarece majoritatea scrierilor erau in limba veche, atunci cand conducatoarele trimisera fete luntrase cu mesaje, scrisorile mersera de la un Culcus la altul, iar Visatorii le talmacira Femeilor Batrane, asa cum se intampla si cu alte documente, stiri, mituri si vise. Intotdeauna insa, Femeile Batrane erau cele care hotarau daca sa creada sau nu.

Selver se gasea intr-o camaruta, in Eshen. Usa nu era incuiata dar stia ca, daca ar fi deschis-o, ar fi intrat ceva rau. Totul era in regula cata vreme o tinea inchisa. Necazul era ca in fata casei erau plantati arbori tineri, o livada inflorita; nu pomi fructiferi, ci un alt soi pe care nu si-l putea aminti. Iesi sa vada ce fel de copaci erau. Toti zaceau rupti si dezradacinati. Ridica ramura argintie a unuia si de la capatul rupt se prelinse o picatura de sange. Nu, spuse el, nu aici, nu din-nou, Thele: Oh, Thele, vino la mine inainte de a muri! Ea nu veni insa. Numai moartea ei era acolo, mesteacanul rupt, usa deschisa. Selver se inapoie iute in casa si descoperi ca aceasta era construita deasupra solului, ca o casa yeomena, foarte inalta si luminoasa. Dincolo de cealalta usa, situata pe peretele opus al incaperii se intindea strada cea lunga a orasului yeomen, Central. Selver avea arma la brau. Daca Davidson venea, putea sa-l impuste.

Astepta inapoia usii deschise, privind afara, in lumina soarelui. Davidson aparu, urias, alergand atat de rapid, incat Selver nu-l putea mentine in catarea armei, pe masura ce zigzaga, foarte iute, pe strada lata, apropiindu-se mereu. Arma era grea. Selver trase, dar glontul nu porni si, manios si ingrozit, azvarli cat colo pistolul si visul.

Dezgustat si trist, scuipa si suspina.

— Un vis rau? intreba Ebor Dendep.

— Toate sunt rele si toate sunt la fel, ii raspunse el, dar nelinistea si agitatia ii mai disparusera putin.

Lumina racoroasa a soarelui diminetii cadea in stropi si sulite printre frunzele delicate si ramurile palcului de mesteceni de langa Cadast. Conducatoarea statea acolo, impletind un cos din tulpini negre de ferigi, deoarece ii placea sa-si mentina degetele ocupate, in vreme ce Selver zacea langa ea in jumatate-vis si vis. Se afla in Cadast de cincisprezece zile si rana i se vindeca bine. Dormea inca mult dar, pentru prima data dupa multe luni, incepuse iarasi sa viseze treaz, regulat, nu o data sau de doua ori intr-o zi si o noapte, ci in ritmul si pulsul adevarat al visarii, care trebuia sa se ridice si sa coboare de zece pana la paisprezece ori in ciclul diurn. Asa rele cum erau, visele numai groaza si rusine, le intampina cu bucurie. Se temuse ca i se retezasera radacinile, ca inaintase prea mult in tinutul sterp al actiunii ca sa mai poata regasi drumul de intoarcere la izvoarele realitatii. Acum, desi apa