era foarte amara, bau din nou.
Pe scurt, il doborase iarasi pe Davidson in cenusa taberei arse si, de data asta, nu mai cantase deasupra lui, ci il lovise cu un bolovan in gura. Dintii lui Davidson se sparsesera si printre cioturile albe curgea sange.
Visul era folositor, o dorinta implinindu-se, dar se opri acolo, caci il visase de multe ori, atat inainte de a se intalni cu Davidson in cenusa Kelmei Deva cat si de atunci incolo. Visul acela nu-i aducea nimic in afara de usurare. O inghititura de apa dulce. El avea insa nevoie de amaraciune. Trebuia sa se intoarca, nu in Kelme Deva, ci pe strada lunga si ingrozitoare din orasul strain, numit Central, unde atacase Moartea si fusese infrant.
Ebor Dendep fredona in timp ce lucra. Mainile ei subtiri, cu firele verzi si matasoase argintate de varsta, impleteau tulpini de ferigi negre, iute si precis. Canta un cantec despre culesul ferigilor, un cantec de fata: Adun ferigi, ma-ntreb daca el se va-ntoarce… Glasul ei subtire si batran tiuia ca un greiere. Soarele tremura in frunzele mestecenilor. Selver isi lasa capul in maini.
Palcul de mesteceni se afla situat aproximativ in mijlocul Cadastului. Din el plecau opt carari, serpuind inguste printre copaci. In aer se simtea iz de fum de lemn; la marginea sudica a palcului, acolo unde ramurile erau ceva mai putin dese, fumul putea fi zarit inaltandu-se din cosul unei case, aidoma unui firicel albastru rasucit printre frunze. Daca priveai atent printre stejari si ceilalti arbori, vedeai acoperisurile ridicandu-se la vreo jumatate de metru deasupra solului; erau foarte greu de numarat, poate o suta sau doua. Casele din lemn erau ingropate pe trei sferturi, asezate intre radacinile copacilor. Acoperisurile din barne erau acoperite cu un morman de ramurele, ace de brad, stuf si pamant. Erau izolate, etanse la apa, aproape invizibile. Padurea si comunitatea de opt sute de oameni isi vedeau de treburile lor, in jurul mestecanisului unde Ebor Dendep lucra un cos din ferigi. Deasupra capului ei, o pasare ascunsa in frunzis facu: „Tiu-tiu”. Zgomotele produse de oameni erau mai puternice ca de obicei deoarece, in ultimele zile, sosisera cincizeci sau saizeci de straini, in special femei si barbati tineri, atrasi de prezenta lui Selver. Unii erau din alte orase din Nord, cativa ucisesera impreuna cu el in Kelme Deva; acum venisera ca sa-l urmeze. Cu toate acestea, glasurile strigandu-se ici-colo si vorbaria femeilor ce se scaldau, sau a copiilor jucandu-se in josul paraului, nu rasunau precum cantecul de dimineata al pasarilor, zumzetul insectelor si toate sunetele padurii din care orasul facea parte integranta.
O fata aparu grabita, o tanara femeie-vanator, de culoarea frunzelor palide de mesteacan.
— Grai de pe coasta sudica, mama, rosti ea. Alergatoarea este la Culcusul Femeilor.
— Trimite-o aici, dupa ce mananca, raspunse incet conducatoarea. Sst, Tolbar, nu vezi ca a adormit?
Fata se opri sa culeaga o frunza lata de tutun salbatic si o aseza usor pe chipul lui Selver, peste care cadea un snop de raze de soare. Avea palmele pe jumatate deschise, iar fata lui brazdata si zdrobita era indreptata in sus, vulnerabil si prostut, un Mare Visator adormit ca un copil. Ebor Dendep privea insa expresia de pe chipul fetei. Cu toate umbrele miscatoare, stralucea de mila, spaima si adoratie.
Tolbar disparu. Dupa o vreme, aparura doua dintre Femeile Batrane, impreuna cu mesagera, inaintand tacute, in sir cate una, de-a lungul potecii insorite. Ebor Dendep ridica mana, cerand liniste. Mesagera se aseaza imediat pe jos, odihnindu-se; blana ei castaniu-verzuie era prafuita si transpirata, deoarece alergase mult si repede. Femeile Batrane se asezara mai la soare si ramasera nemiscate. Stateau acolo ca doua stanci gri-verzui, cu ochii vii si stralucitori.
Luptandu-se cu un vis de somn pe care nu-l putea stapani, Selver racni, parca infricosat, si se trezi. Se duse la parau sa bea apa; se intoarse urmat de sase sau sapte din cei care veneau totdeauna dupa el. Conducatoarea lasa lucrul pe jumatate terminat si rosti:
— Acum, fii binevenita, alergatoare, si vorbeste. Tanara se ridica, se inclina spre Ebor Dendep si transmise mesajul:
— Vin din Trethat. Cuvintele mele vin de la Sorbron Deva, mai inainte de la luntrasii Stramtorii, iar mai inainte de la Broter din Sornol. Ele pot fi auzite de toti cei din Cadast, dar se adreseaza barbatului pe nume Selver, nascut in Eshreth, din Frasin. Iata mesajul: In orasul cel mare al uriasilor, in Sornol, au sosit noi uriasi, iar multi dintre noii veniti sunt femele. Nava galbena de foc merge in sus si in jos, in locul numit Peha. In Sornol se stie ca Selver din Eshreth a ars orasul uriasilor din Kelme Deva. Marii Visatori ai Exilului din Broter au visat uriasi mai numerosi decat copacii celor Patruzeci de Tinuturi. Acestea sunt cuvintele mesajului pe care-l port.
Dupa recitarea pe nerasuflate, toti ramasera tacuti. Ceva mai departe, pasarea emise un „Tiu-tiu”.
— Este o vreme a Lumii foarte rea, spuse una din Femeile Batrane, frecandu-si genunchiul reumatic.
O pasare cenusie zbura dintr-un stejar urias ce marca marginea nordica a orasului si descrise mai multe cercuri, plutind cu aripi lenese pe briza diminetii. In preajma oricarui oras exista un asemenea copac, adapostind pasarile cenusii: serviciul de gunoieri.
Un baietas gras alerga prin mestecanis, urmarit de surioara si mai grasa, tipand amandoi cu glascioare ca de lilieci. Baiatul cazu si planse, fetita il ridica si-i sterse lacrimile cu o frunza lata. Disparura in padure, tinandu-se de maini.
— Era unul pe nume Lyubov, se adresa Selver conducatoarei. I-am povestit lui Coro Mena despre el, dar nu si tie. Cand acela era gata sa ma omoare, Lyubov m-a salvat. El m-a oblojit si m-a eliberat. Voia sa afle despre noi si eu ii raspundeam la intrebari, iar el, la randul lui, raspundea intrebarilor mele. Odata, l-am intrebat cum de putea supravietui rasa lui daca aveau atat de putine femei. Mi-a spus ca, in locul din care veneau ei, jumatate din rasa erau femei; dar barbatii nu aveau sa le aduca in cele Patruzeci de Tinuturi pana nu le pregateau un loc.
— Pana cand le pregatesc un loc? repeta Ebor Dendep. Ei bine, s-ar putea sa astepte ceva! Sunt ca oamenii din Visul Ulmului, care vin spre tine cu spatele inainte si cu capetele intoarse pe umeri. Ei fac din padure o plaja uscata — limba ei nu avea un cuvant pentru „desert” — si spun ca asta inseamna ca se pregatesc pentru femei? Ar fi trebuit sa trimita mai intai femeile. Poate la ei, femeile fac Marile Visari, cine stie? Sunt inapoiati, Selver. Sunt nebuni.
— Un om nu poate fi nebun.
— Dar chiar tu ai spus ca viseaza numai in somn; daca vor sa viseze treji, iau otravuri si visele le scapa de sub control, asa cum ai spus! Cum poti sa nu numesti asta nebunie? Ei nu cunosc deosebirea dintre vremea visului si vremea lumii, nici macar cat un copil. Poate ca atunci cand ucid un copac ei cred ca va reinvia!
Selver clatina din cap. Continua sa se adreseze conducatoarei, de parca ar fi fost numai ei doi in mestecanis, cu un glas scazut, ezitant, aproape adormit:
— Nu, ei inteleg foarte bine moartea… Cu siguranta ca nu vad ca noi, dar stiu mai multe si inteleg mai multe decat noi in legatura cu unele lucruri. Lyubov a inteles aproape tot ce i-am spus. Multe din vorbele lui eu nu le-am putut pricepe. Nu graiul ma impiedica sa le inteleg; ii cunosc limba si el a invatat-o pe a noastra; am facut o scriere a celor doua graiuri laolalta. Cu toate acestea, existau lucruri despre care zicea ca nu le voi putea pricepe niciodata. Spunea ca yeomenii vin din afara padurii. Asta-i destul de clar. Mai spunea ca ei vor padurea; copacii pentru lemn, iar solul ca sa planteze iarba pe el.
Desi tot domoala, vocea lui Selver capatase rezonanta; oameni stransi in jurul copacilor argintii ascultau atenti.
— Si asta e limpede pentru cei dintre noi care i-au vazut taind Lumea. Spunea ca yeomenii suni oameni ca si noi, ca intr-adevar suntem inruditi, poate tot asa cum este Cerbul Rosu cu Capriorul Cenusiu. Mai spunea ca ei vin din alt loc, care nu este padurea; acolo toti copacii sunt retezati; iar locul are un soare, nu soarele nostru, care este o stea. Dupa cate vedeti si voi, toate astea nu mi-au fost prea clare. Repet vorbele lui, dar nu stiu ce inseamna. Nu este ceva foarte important. Este limpede ca doresc padurea noastra pentru ei. Sunt de doua ori mai inalti decat noi, au arme ce trag mult mai departe decat ale noastre, au aruncatoare de flacari si nave zburatoare. Acum, si-au adus mai multe femei si vor avea copii. Deocamdata, sunt vreo doua sau trei mii, majoritatea in Sornol. Dar daca asteptam una sau doua generatii, se vor inmulti; numarul lor se va dubla si redubla. Ucid barbati si femei; nu-i cruta pe cei care cer indurare. Nu pot canta in lupta. Si-au lasat radacinile in urma lor, poate in cealalta padure, din care vin ei, padurea aceea fara copaci. Asa incat, iau otravuri ca sa elibereze visurile din ei, dar acestea ii imbata sau imbolnavesc. Nimeni nu poate afirma cu siguranta daca sunt, sau nu, oameni, daca sunt sanatosi sau nebuni, insa asta nu conteaza. Trebuie facuti sa paraseasca padurea, pentru ca sunt periculosi. Daca nu vor pleca, atunci trebuie parjoliti din Tinuturi, asa cum cuiburile de furnici-intepatoare se ard in dumbravile oraselor. Daca mai asteptam, s-ar putea ca noi sa fim cei afumati si arsi. Ne pot strivi asa cum noi strivim furnicile. Odata, atunci cand mi-au ars orasul Eshreth, am vazut o femeie care zacea pe o carare inaintea unui yeoman, ca sa-i ceara sa o crute, dar el a calcat-o pe spate si i-a rupt spinarea, apoi a izbit-o, zvarlind-o cat colo, ca pe un sarpe mort. Am vazut lucrul acesta. Daca yeomenii sunt oameni, atunci sunt oameni rai, sau neinvatati sa viseze si sa actioneze ca oameni. Continua sa ucida, sa chinuiasca si sa distruga, impinsi de zeii lor interiori, pe care nu vor sa-i elibereze, ci incearca sa-i smulga si sa-i nege. Daca sunt oameni, atunci sunt oameni rai, deoarece si-au
