Am izbucnit intr-un ras spasmodic.
— Inceteaza! a strigat, apucandu-ma de mana. I-am in?facat degetele, strangandu-i-le tot mai puternic, pana cand oasele au inceput sa-i trosneasca. Ma privea ?inta cu ochii miji?i. I-am dat drumul ?i m-am retras intr-un col?.
Intors cu fa?a la perete, am spus:
— Voi incerca sa nu disper.
— Asta-i prea pu?in important. Ce vom cere?
— Gande?te-te tu. Eu nu pot acum. Ea a mai spus ceva inainte de…?
— Nu. Nimic. Acum insa cred ca a aparut o ?ansa.
— O ?ansa? Ce fel de ?ansa? In ce privin?a? Ah… am adaugat mai incet, privindu-l in ochi, fiindca brusc am in?eles. Contactul? Din nou Contactul? Oare prea pu?in am… chiar ?i tu, tu insu?i… Intregul nostru ospiciu… Contact? Nu, nu, nu! Fara mine!
— De ce? a intrebat cu un calm desavar?it. Kelvin, tu starui mereu sa-l consideri drept om. II ura?ti.
— Tu insa nu…? am izbucnit.
— Nu, Kelvin. El este orb…
— Orb? am repetat, necrezandu-mi urechilor.
— In accep?iunea noastra, fire?te, caci pentru el suntem altfel decat ne vedem noi, care ne cunoa?tem ca indivizi prin infa?i?area fe?ei, a trupului. Pentru el toate astea sunt stravezii ca aerul. Doar ne-a patruns pana in creieri.
— Foarte bine. Dar ce vrei in definitiv? Incotro tinzi? Daca a reu?it sa dea viata, sa creeze un om care nu exista in afara memoriei mele… ?i inca in a?a fel incat ochii, mi?carile, glasul… glasul…
— Zi mai departe! continua, auzi!!!
— Zic… zic… Da. Prin urmare… glasul… nu reiese ca el poate citi in noi ca-ntr-o carte? Pricepi ce vreau sa spun?
— Da. Daca ar vrea, s-ar putea ?i in?elege cu noi…
— Fire?te. Nu este oare evident?
— Nu. Catu?i de pu?in. Numai re?eta de produc?ie ne-a putut-o lua, re?eta care nu-i alcatuita din cuvinte. Ca inregistrare persistenta a memoriei, ea implica o structura proteica pe care o intalnim ?i in banu?ul unui ou. Acolo, in creier, nu exista nici cuvinte, nici sentimente; amintirile omului nu sunt decat imagini inscrise prin limbajul acizilor nucleici in cristale macrocelulare asincrone. A?adar, el a luat din noi amprentele cele mai pregnante, impresiunile cele mai tainuite, cele mai profund gravate. In?elegi? N-avea insa deloc nevoie sa ?tie ce-nseamna pentru noi toate astea. Presupune ca am cunoa?te arhitectura unei simetriade, materialele, procedeele-i de construc?ie. Am fi atunci in stare sa cream ?i noi una, dar, zvarlind-o in ocean, tot n-am in?elege la ce serve?te, ce reprezinta ea pentru el…
— Da, este posibil, am spus. Da, e posibil. In acest caz, poate ca el… poate ca nici n-a vrut sa ne faca rau, sa ne striveasca. Nu-i deloc exclus… Poate ca neinten?ionat… Buzele au inceput sa-mi tremure.
— Kelvin!
— Da, da. Bine. Nu-i nimic. Tu e?ti bun. ?i el este la fel. To?i sunt buni. Dar de ce? Explica-mi! De ce? De ce ai facut asta? Ce i-ai spus?
— Adevarul.
— Adevarul, adevarul! Dar de ce?
— ?tii prea bine de ce. Sa plecam acum. Vom scrie raportul. Vino!
— A?teapta. Ce vrei la urma urmei? Doar nu inten?ionezi sa ramai pe sta?ie…?
— Ba da, chiar asta vreau: sa raman.
BATRANUL MIMOID
Stateam in fa?a marii ferestre ?i contemplam oceanul. N-aveam nimic de lucru. Raportul, elaborat timp de cinci zile, era acum un fascicul de unde care zbura in vid, dincolo de constela?ia lui Orion; cand va ajunge la intunecoasa-i nebuloasa de praf, care, intinsa pe un spa?iu de opt trilioane de mile cubice, absoarbe orice semnal, orice raza de lumina, mesajul va intalni primul lan? de relee. De aici, de la o radiogeamandura la alta, va sari peste miliarde de kilometri, alunecand pe curba unui arc uria?; in sfar?it, in blocul metalic al ultimului releu va mai fi concentrat o data, ?i apoi propulsat mai departe spre Pamant. Pe urma vor trece luni, iar de pe Pamant va porni un manunchi asemanator de energie, care va antrena cu sine urmele, deformarile provocate de ac?iunea campului gravific al Galaxiei; raspunsul va atinge frontul norului cosmic, se va scurge amplificat de-a lungul ?iragului de geamanduri in deriva lenta ?i va zbura cu aceea?i viteza catre cei doi sori dubli ai sistemului Solaris.
Oceanul, sub soarele sau ro?u, inalt, parea mai negru decat oricand. O cea?a ruginie ii contopea cu cerul marginile. Vazduhul era incarcat de un abur dens, parca prevestind una dintre acele extrem de rare ?i inimaginabil de violente furtuni care bantuiau planeta de cateva ori pe an. Exista presupuneri, de altfel intemeiate, ca acel unic ?i imens locuitor i?i controla clima ?i ca aceste furtuni le declan?eaza el insu?i.
Mai aveam sa privesc din aceste ferestre cateva luni ?i sa observ de la inal?imea lor rasariturile de aur alb ?i de ro?u obosit, reflectate din cand in cand pe o tramba lichida, pe imensa lacrima argintie a simetriadei, sa urmaresc leganarile zvel?ilor aricioizi batu?i de vant, sa intalnesc mimoizi prabu?indu-se pe jumatate eroda?i. Intr-o buna zi, toate ecranele videofoanelor vor incepe sa licareasca, intregul sistem de semnalizare electronica, mort de atata vreme, va reinvia, pus in mi?care de un impuls transmis de la departari de sute de mii de kilometri, anun?and apropierea unui colos metalic, care, in bubuitul prelung al gravitoarelor, se va opri deasupra oceanului. Va fi poate „Ulisse”, sau poate „Prometeu”, sau poate un alt cruci?ator de cursa lunga. Patrunzand intr-insul, voi putea vedea inauntrul sau ?iruri nesfar?ite de automate masive, care, daca le-ar fi astfel programata memoria ce oscileaza in cristalele lor, ar executa orice ordin fie pana la autodistrugere, fie pana la deplina nimicire a obstacolului ce li s-ar pune in cale. Pe urma nava se va inal?a ?i va porni, supersonic, lasand in urma-i un con de tunete frante in octave de bas, ce vor atinge oceanul, iar fe?ele tuturor oamenilor se vor lumina o clipa la gandul ca se inapoiaza acasa.
Dar pentru mine nu exista acasa. Pamantul? Ma gandeam la acele metropole suprapopulate, larmuitoare, in care ma voi pierde aproape cu desavar?ire, ca ?i cum a? fi savar?it ceea ce inten?ionasem atunci, in a doua sau in a treia noapte, ca ?i cum m-as fi aruncat in oceanul ce talazuia greu in bezna. Ma voi ineca printre oameni. Voi fi un tovara? tacut ?i atent ?i ca atare pre?uit. Voi avea nenumara?i cunoscu?i, mul?i prieteni, vor aparea in via?a mea ?i femei, sau poate chiar numai una. Catava vreme imi voi impune sa zambesc, sa salut, sa ma scol, sa execut miile de fleacuri din care este alcatuita existen?a terestra, pana cand voi inceta s-o mai simt. Noi preocupari imi voi gasi, noi activita?i, dar nu ma voi mai darui lor in intregime. Nici unui om ?i nici unui lucru, niciodata, de acum inainte. Poate ca noaptea voi privi intr-acolo, unde pe cer intunericul norului de praf opre?te ca o draperie neagra stralucirea celor doi sori, imi voi aminti totul, chiar ?i de ceea ce gandesc acum. Cu un zambet iertator, in care va dainui o farama de triste?e, dar ?i un sim?amant de autodepa?ire, imi voi aduce aminte de nebuniile ?i de speran?ele mele. Nu consider deloc ca eu, cel din viitor, a? fi mai rau decat Kelvin care fusese gata de orice pentru cauza numita Contact. ?i nimeni nu va avea dreptul sa ma condamne.
In cabina a intrat Snaut. A privit in jurul sau, apoi s-a uitat la mine. M-am sculat ?i m-am apropiat de masa.
— Vrei ceva? l-am intrebat.
— Mi se pare ca ai ramas fara lucru… mi-a spus, clipind des. A? putea sa-?i dau ceva… ?tii, sunt unele calcule ce-i drept nu dintre cele mai urgente…
— I?i mul?umesc, am zambit, dar nu simt nevoia.
— E?ti sigur? a intrebat, privind pe fereastra.
— Da. Mi-au trecut prin cap o gramada de ganduri ?i…
— A? prefera sa nu mai gande?ti atat…
— Dar nu ?tii deloc despre ce este vorba. Spune-mi, te rog… crezi in Dumnezeu?
Mi-a aruncat o privire iute, patrunzatoare.
— Ce tot spui! Cine mai crede astazi…
