— Nu-i chiar atat de simplu, am rostit pe un ton lejer, fiindca nu ma refer la dumnezeul tradi?ional al credin?elor pamantene. Nu m-am ocupat de teoria religiilor ?i poate ca n-am inventat nimic, dar n-ai cumva intamplator idee daca a existat vreodata credin?a intr-un dumnezeu… imperfect?
— Imperfect? a repetat Snaut, ridicandu-?i sprancenele. Ce in?elegi prin asta? Intr-un anumit sens, divinitatea fiecarei religii era imperfecta, fiind impovarata de insu?irile oamenilor, amplificate doar. Dumnezeul Vechiului Testament era, de pilda doritor de proslaviri ?i de jertfe, era violent ?i gelos pe ceilal?i zei… Zeii grecilor, prin caracterul lor certare?, prin conflictele lor familiale, nu erau mai pu?in imperfec?i decat oamenii…
— Nu, l-am intrerupt, eu ma refer la un dumnezeu a carui imperfec?iune nu deriva din simplitatea creatorilor lui umani, ci constituie insa?i trasatura lui esen?iala, imanenta. Acesta trebuie sa fie un dumnezeu limitat in atotputerea ?i atot?tiin?a lui, care evalueaza gre?it viitorul operelor lui, ceea ce-l poate duce pana la consternare. Este un dumnezeu… care vrea intotdeauna mai mult decat poate, deficien?a de care nici nu-?i da seama de la inceput. O divinitate care a construit ceasornicele, dar nu ?i timpul masurat de ele; care faure?te sisteme ?i mecanisme ce servesc anumitor ?eluri, dar aceste scopuri sunt depa?ite ?i tradate; care a creat infinitul, dar acesta, din masura a puterii, a devenit masura unei nesfar?ite infrangeri.
— A?a aratau candva concep?iile maniheiste a rostit ganditor Snaut. Indoiala circumspecta cu care mi se adresa in ultima vreme disparuse.
— Dar ce spun eu n-are nimic comun cu binele ?i cu raul, l-am intrerupt imediat. Aceasta divinitate nu exista in afara materiei ?i nu se poate rupe de ea, ci doar dore?te sa se elibereze…
— Nu cunosc o asemenea religie, a spus Snaut dupa o clipa de tacere. Una ca asta n-ar fi niciodata… necesara. Daca te pricep bine, tu i?i imaginezi un dumnezeu in evolu?ie, care se dezvolta in timp, inal?andu-se pe trepte tot mai inalte ale puterii, pana la con?tiin?a nevolniciei acesteia. Dumnezeul tau este o fiin?a care a intrat in dumnezeire ca intr-o situa?ie fara salvare ?i, in?elegandu-?i soarta, s-a lasat prada disperarii. Da, dar un dumnezeu care dispera este tocmai omul, dragul meu, e vorba deci de om… E nu numai o filozofie inferioara, ci chiar un misticism inferior.
— Nu, am raspuns cu indaratnicie, nu ma refer la om. E posibil ca, in anumite trasaturi, acesta sa corespunda defini?iei provizorii pe care am dat-o, dar numai datorita faptului ca ea are o sumedenie de lacune. In pofida aparen?elor, omul nu-?i creeaza ?eluri. I le impune timpul in care s-a nascut, el le poate servi sau se poate impotrivi lor, dar obiectul acestei serviri sau al impotrivirii este dat din afara. Pentru a fi pe deplin con?tient de libertatea cautarii ?elurilor, omul ar trebui sa fie singur, lucru cu neputin?a, deoarece omul necrescut printre oameni nu poate deveni om. Divinitatea mea trebuie sa fie o entitate lipsita de plural, in?elegi?
— Ah, a spus Snaut, cum de n-am in?eles de la-nceput… ?i a indicat cu mana spre fereastra.
— Nu, am obiectat, nici el nu este… Oceanul pare mai curand cineva care a evitat in dezvoltarea lui ?ansele dumnezeirii, inchizandu-se prea devreme in sine insu?i. El este mai degraba un pustnic, un sihastru al Cosmosului, nu un dumnezeu… El se repeta, Snaut, pe cand acela la care ma gandesc n-ar face-o niciodata. Poate apare tocmai acum undeva, in nu ?tiu ce colt al Galaxiei ?i va incepe in curand, intr-un acces de exaltara tinereasca, sa aprinda unele stele ?i sa stinga altele, dandu-?i seama de ceea ce face abia dupa un anumit timp…
— Noi am ?i observat asemenea chestii, a rostit fara chef Snaut. Novele ?i supernovele… oare le socote?ti lumanarile altarului sau?
— Daca vrei sa iei
— Sau poate ca tocmai Solaris este leaganul pruncului tau divin, a adaugat Snaut. Un zambet tot mai evident i-a incercuit ochii cu riduri sub?iri. Poate ca el este in concep?ia ta germenul unui dumnezeu al disperarii, poate ca vitalitatea lui infantila ii depa?e?te net in?elepciunea, ?i tot ce con?in bibliotecile noastre solaristice nu reprezinta decat un mare catalog al reflexelor lui puerile…
— Noi, in schimb, am fost o anumita vreme jucariile lui, am conchis. Da, este posibil. ?i ?tii ce ai reu?it? Ai creat o ipoteza cu totul noua despre Solaris, iar asta nu-i pu?in lucru… Iata ca descoperi explica?ia imediata a imposibilita?ii stabilirii contactului, a lipsei de raspuns, a anumitor — sa le spunem a?a extravagan?e in comportamentul sau fa?a de noi; psihicul unui prunc…
— Renun? la paternitatea ideii, a murmurat Snaut, apropiindu-se de fereastra. O vreme am contemplat neagra talazuire. La orizont, spre rasarit a inceput sa se contureze in cea?a o pata palida, lunguia?a. De unde ai luat aceasta concep?ie despre o divinitate nevolnica? m-a intrebat deodata, fara sa-?i dezlipeasca ochii de pe suprafa?a pustiului brusc inundat de lumina.
— Nu ?tiu. Mi se pare foarte plauzibila. E singura divinitate in care a? inclina sa cred, a carei suferin?a nu rascumpara nimic, nu mantuie?te pe nimeni, nu serve?te la nimic, ci doar exista.
— Un mimoid… a rostit foarte incet, cu glas strain Snaut.
— Ce spui!? Ah, da! L-am remarcat mai de mult. E foarte batran.
Priveam amandoi la orizontul acoperit de o cea?a porfirie.
— Voi zbura, am rostit pe nea?teptate. Mai ales ca n-am mai parasit sta?ia, iar acum s-a ivit un bun prilej. Ma voi intoarce dupa o jumatate de ora…
— Cum?! a facut ochii mari Snaut. Vei zbura? incotro?
— Intr-acolo, am aratat trunchiul ce se distingea in cea?a. Ce vezi rau in asta? Voi lua un mic elicopter. Ar fi ridicol, crede-ma, daca, intors pe Pamant, a? fi nevoit sa recunosc vreodata ca sunt un solaristician care nu ?i-a pus niciodata piciorul pe solul lui Solaris…
M-am indreptat spre ni?a ?i am inceput sa aleg printre scafandre. Snaut ma urmarea in tacere.
— Nu-mi place ideea asta… a rostit in cele din urma.
— Nu-n?eleg, am spus, intorcandu-ma cu scafandrul in mana. Ma sim?eam surescitat cum de mult n-am mai fost. La ce te referi? Car?ile pe masa! ?i-e teama… dar este absurd! i?i dau cuvantul ca nu voi incerca… Nici macar nu m-am gandit. Nu, intr-adevar nu.
— Voi zbura cu tine.
— I?i mul?umesc. Prefer sa fiu singur. Dar cum ?i-a putut trece prin minte?! spuneam precipitat, imbracandu-mi scafandrul.
Snaut a mai mormait ceva, dar nu prea il ascultam, preocupat sa gasesc lucrurile necesare.
M-a inso?it la aeroport. M-a ajutat sa scot aparatul de zbor din hangarul sau ?i sa-l plasez in mijlocul discului de start. Pe cand imi trageam casca scafandrului, m-a intrebat deodata:
— Cuvantul mai are pentru tine vreo valoare?
— O, doamne, Snaut… Inca n-ai in?eles? Sigur ca are. De altfel ?i l-am dat o data. Unde-s buteliile de rezerva?
N-a mai zis nimic. Cand am inchis carlinga, mi-a facut un semn cu mana. A pus in func?iune un dispozitiv, ?i aparatul s-a ridicat lin pana la platforma de decolare. Motorul s-a trezit, a pornit sa duduie prelung, elicele au inceput sa se roteasca, ?i aparatul s-a inal?at ciudat de u?or, lasand in urma discul argintiu al sta?iei, care devenea tot mai mic.
Ma aflam pentru prima oara singur in apropierea oceanului. Impresia era cu totul alta decat aceea pe care o aveai privindu-l prin ferestre. Ma deplasam la o inal?ime de numai cateva zeci de metri deasupra valurilor. Abia acum m-am convins cu ochii mei ca mi?carea cocoa?elor ?i a bur?ilor pe rand stralucind era aidoma nu leganarii unei mari, nu rasfirarii unui nor, ci necontenitelor contrac?ii foarte lente ale unui trunchi musculos de animal. Rasucita in mi?cari somnolente, spinarea fiecarui val era parca incinsa de sangeriul spumei; cand am executat un viraj pentru a ma indrepta spre insula mimoidului, ce se deplasa intr-o deriva extrem de inceata, soarele m-a izbit drept in ochi, a vibrat in fulgere de margean in curburile parbrizului, iar oceanul insu?i a devenit ultramarin cu solzi de sumbre vapai.
Bucla nu prea reu?ita pe care o facusem m-a scos departe, iar mimoidul a ramas in urma, ca un fus de lumina ce se deta?a pe fundul oceanului. I?i pierduse nuan?a trandafirie imprumutata de cea?a; acum era galbui ca un os uscat; o clipa mi-a disparut din ochi. In locul sau am vazut in departare sta?ia ce parea un uria? ?i stravechi zeppelin suspendat chiar deasupra valurilor. Am repetat manevra, incordandu-mi toata aten?ia: masivul mimoidului, cu conturul sau abrupt ?i grotesc, cre?tea in dimensiuni; apropiindu-ma, m-am temut ca m-a? putea ciocni de proeminentele lui. Am inal?at elicopterul atat de brusc incat, din pricina accelera?iei, a inceput sa se legene; precau?ia era inutila, fiindca varfurile rotunjite ale bizarelor turle s-au scurs mult sub mine: Am potrivit zborul aparatului cu mi?carea insulei in deriva ?i, incet, metru cu metru, am redus altitudinea pana cand crestele s-au profilat deasupra cabinei. Mimoidul nu era prea intins. De la un capat la altul poate ca numara trei sferturi de mila, iar la?imea era de numai cateva sute de metri; pe alocuri, se vedeau strangulari care anun?au ca in curand se va destrama. Trebuia sa fi fost un fragment al unei forma?iuni incomparabil mai mari; conform scarii
