Lumii ii spuneau padure

meu. De fapt, este singurul om de pe planeta asta pe care il consider prieten.

Afirmatia aceea il duruse pe sarmanul mos Gosse, care voia sa-i fie ca un tata lui Lyubov si nu facuse nimanui nici un rau. Totusi, o urma de adevar exista. Iar adevarul va va face liberi… Imi place Selver, il respect; l-am salvat; am suferit impreuna cu el; m-am temut pentru el. Selver este prietenul meu.

Selver este un zeu.

Asa spusese babuta cea verde, de parca toti stiau lucrul acesta, fara nici o intonatie, ca si cum ar fi zis: Cutarica este vanator. „Selver sha'ab.” De fapt, ce insemna „sha'ab”? In Limba Femeilor, graiul obisnuit al Athsheenilor, multe cuvinte proveneau din Limba Barbatilor — aceeasi in toate asezarile — si deseori cuvintele acelea nu erau alcatuite numai din doua silabe, ci si din doua intelesuri. Erau monezi: fata. si reversul. Sha'ab insemna zeu, sau entitate universala, sau fiinta puternica; mai avea si un alt inteles, cu totul diferit, insa Lyubov nu si-l mai amintea. Aici ajunsese cu gandurile cand sosi acasa, si cauta in dictionarul intocmit de el si Selver, dupa patru luni de munca istovitoare, dar armonioasa. Bineinteles: sha'ab, translator.

Era aproape prea la tanc, prea nimerit.

Cele doua intelesuri aveau vreo legatura? Adeseori aveau, insa nu atat de des incat sa constituie o regula. Daca un zeu era un translator, ce traducea el? Intr-adevar, Selver era un interpret priceput, dar priceperea lui isi gasise expresie numai prin aparitia unui limbaj cu adevarat nou si necunoscut: cel al pamantenilor. Oare un sha'ab era cel care traducea graiul viselor si al filozofiei, Limba Barbatilor, in limbajul de zi cu zi? Lucrul acesta il puteau face toti Visatorii. S-ar fi putut ca Selver sa traduca in viata experienta centrala a viziunii: sa serveasca drept legatura intre cele doua realitati, considerate agale de catre Athsheeni, vremea visului si vremea lumii, intre care existau relatii: vitale, totusi obscure. O legatura: cineva care poate rosti cu glas tare perceptiile subconstientului. „Vorbitul” graiului inseamna actiune. Ceva nou. Schimba, sau este schimbat, radical, din radacina. Pentru ca radacina este visul.

Iar translatorul este zeul. Selver adusese un cuvant nou in graiul poporului sau. Facuse o fapta noua. Cuvantul, fapta: omorul. Numai un zeu putea conduce un nou-venit atat de urias cum era Moartea peste podul dintre lumi.

Invatase oare sa-si ucida semenii din visele lui de manie si neputinta, sau din faptele nevisate ale strainilor? Vorbea graiul sau, ori pe cel al capitanului Davidson? Ceea ce se parea ca se ridica din radacina suferintelor lui, exprimand modificarea propriei sale fiinte, putea, de fapt, sa fie o infectie, o molima necunoscuta, care in loc sa faca din rasa lui oameni noi avea sa-i distruga.

Nu statea in caracterul lui Lyubov sa gandeasca: „Ce pot face eu aici?” Caracterul si educatia il determinau sa nu se amestece in treburile altora. Treaba lui era sa afle ce faceau altii, iar inclinatia sa era sa-i lase in pace. Prefera sa fie luminat, in loc sa lumineze, sa caute faptele, si nu Adevarul. Dar chiar si sufletul cel mai lipsit de misionarism, doar daca nu pretinde absenta emotiilor, se gaseste uneori inaintea alegerii intre angajare si uitare. „Ce fac eu?” devine brusc: „Ce facem noi?” si apoi: „Ce trebuie sa fac eu?”.

Stia ca ajunsese la o asemenea rascruce, totusi nu intelegea limpede de ce, sau ce alternative i se ofereau.

In momentul acela, nu putea face nimic in plus pentru a imbunatati sansele de supravietuire ale Athsheenilor; Lepennon, Or si ansiblul realizasera mai mult decat sperase el sa obtina in timpul vietii sale. Administratia de pe Terra se exprima clar in fiecare comunicatie prin ansiblu, iar colonelul Dongh le indeplinea constiincios, desi ofiterii si sefii echipelor de lucru il presau sa ignore ordinele. Era un ofiter loial; si apoi Shackleton avea sa revina pentru a observa si raporta cum erau indeplinite dispozitiile. Acum, cand exista ansiblul, acea machina e machina, rapoartele catre casa insemnau disparitia vechii si placutei autonomii coloniale si a raspunderii pentru orice lucru facut. Nu mai exista o limita a erorii de cincizeci si patru de ani. Politica nu mai era statica. O decizie luata de Liga Planetelor putea duce la restrangerea coloniei pe un singur Tinut la interzicerea defrisarilor sau la aprobarea exterminarii bastinasilor… Din ordinele seci ale Administratiei nu se putea insa ghici modul de lucru al Ligii, sau orientarea acesteia. Dongh era ingrijorat de multiplele posibilitati viitoare, dar lui Lyubov ii placeau. Viata exista prin diversitate, iar acolo unde este viata este si speranta, aceasta era concluzia filozofiilor lui, o concluzie destul de modesta, de altfel.

Colonistii ii lasau in pace pe Athsheeni, fiind, la randul lor, lasati in pace. Era o situatie sanatoasa, ce. nu trebuia modificata in mod inutil. Singurul lucru care ar fi putut s-o modifice era frica.

Deocamdata, era posibil ca Athsheenii sa fie inca banuitori si plini de resentimente, dar nu tematori. Cat despre panica declansata in Centralville la auzul masacrului din tabara Smith, nu se intamplase nimic care sa o renasca. De atunci, nici un Athsheean nu mai aratase, nicaieri, vreo urma de violenta; si, odata ce disparusera sclavii, creechii se topisera prin padurile lor, disparand si iritarea constanta a xenofobiei. In sfarsit, colonistii incepeau sa se relaxeze.

Daca Lyubov ar fi raportat intalnirea cu Selver, in Tuntar, Dongh si altii s-ar fi alarmat. Puteau chiar insista asupra incercarii de capturare a lui Selver pentru a fi judecat. Codul Colonial interzicea condamnarea unui membru al unei societati planetare dupa legile altei societati, dar Curtea Martiala trecea peste asemenea amanunte. Il puteau judeca, condamna si impusca pe Selver. Cu Davidson adus din Noua Java, ca martor. Ah, nu, facu Lyubov, lasand dictionarul pe un raft ticsit. Ah, nu, repeta el si nu se mai gandi la asta. In felul acesta, luase hotararea fara sa-si dea seama.

A doua zi, prezenta un raport scurt. Afirma ca Tuntar isi continua ocupatiile cotidiene, iar el nu fusese alungat sau amenintat. Era un raport linistitor, si cel mai fals pe care-l redactase vreodata Lyubov. Omitea toate amanuntele semnificative: neaparitia conducatoarei, refuzul lui Tuntar de a-l saluta, numarul mare de straini din oras, expresia tinerei vanatoare, prezenta lui Selver… Desigur, acest ultim lucru fusese omis in mod intentionat, altfel insa, raportul era destui de exact, gandi el; nu pomenise nimic de impresiile personale, asa cum trebuie sa faca orice cercetator. In timp ce scria raportul, il apucase o migrena teribila, care sporise dupa ce-l predase.

In noaptea aceea visa multe lucruri, dar dimineata nu si le mai aminti. In a doua noapte dupa vizita in Tuntar se trezi si, in urletele isterice ale sirenelor de alarma si in bubuiturile exploziilor, intelese, in sfarsit, ceea ce nu voise sa recunoasca. In tot Centralville el era singurul om neluat prin surprindere. In clipa aceea stiu ce era: un tradator.

Cu toate acestea, nici acum nu intelegea in mod clar ca era vorba de un atac al Athsheenilor. Teroarea noptii era atotcuprinzatoare.

Baraca lui fusese ignorata, izolata de celelalte printr-un gard; grabindu-se sa iasa, se gandi ca poate fusese protejata de copacii din jur. Centrul orasului era incendiat. Pana si cuibul de piatra al cartierului general ardea, flacarile pornind dinauntru, ca o vatra naruita. Ansiblul, legatura cea pretioasa se afla inauntru. Se mai zareau focuri in directia heliportului si a Campului. De unde facusera rost de explozive? Cum izbucnisera toate focurile simultan? Pe ambele parti ale Strazii Principale ardeau toate casele, construite din lemn; trosnetele flacarilor erau teribile. Lyubov alerga spre incendii. Peste tot, pe jos, era numai apa; la inceput crezu ca provenea de la vreun rezervor spart, apoi isi dadu seama ca, in vreme ce casele ardeau conducta de la raul Menend curgea in mod inutil pe sol. Asta cum o facusera? Existau paznici mereu, la Camp, paznici in jeepuri… Impuscaturi: rafale, clantanitul unei mitraliere. De jur imprejurul lui Lyubov alergau siluete marunte, dar el nu tinea seama de ele. Ajunsese acum langa o casa si zari o fata care statea in prag, cu focul lingand-o pe spate, insa cu cale libera inainte. Fata nu se misca. O striga, apoi traversa curtea in fuga si-i smulse mainile de pe canaturile usii, de care se agata cu disperare, tragand-o si incercand s-o calmeze:

— Haide, bombonico, haide.

Ea il urma, dar nu indeajuns de repede. Pe cand traversau curtea, fatada primului etaj, arzand pe dinauntru, se prabusi incet inainte, impinsa de barnele acoperisului. Cioturile si aschiile zburara ca niste schije; o bucata de lemn il izbi pe Lyubov, azvarlindu-l intr-o parte. Cazu cu fata in jos intr-o balta de noroi ce sclipea sub flacari. Nu vazu o vanatoare mica si verde care sari la fata, o tari de par si-i reteza gatul. Nu mai zari nimic.

CAPITOLUL VI

In noaptea aceea nu s-a cantat nici un cantec. Au fost numai tipete si taceri. Cand navele zburatoare au luat foc, Selver exulta si-l podidira lacrimile, dar nu scoase nici un cuvant. Tacut, cu aruncatorul de flacari in brate, se