Lumii ii spuneau padure

intoarse pentru a-si conduce oamenii in oras.

Fiecare grup din vest si nord era condus de un fost sclav, care-i slujise pe yeomeni in Central si cunostea drumurile si cladirile.

Majoritatea celor veniti sa atace in noaptea aceea nu vazusera niciodata orasul yeomenilor; multi dintre ei nu vazusera nici macar un yeoman. Venisera acolo deoarece il urmau pe Selver, impinsi de visul rau pe care numai el putea sa-i invete cum sa-l stapaneasca. Erau sute si sute, barbati si femei; asteptasera nemiscati in liniste, in bezna ploioasa, de jur imprejurul orasului, pe cand fostii sclavi, cate doi, trei, facusera ceea ce se hotarase ca trebuie facut mai intai; sparsesera conducta de apa, taiasera sarmele ce aduceau lumina de la Casa Generatorului, patrunsesera in Arsenal si-l golisera. Primele morti, cele ale paznicilor, fusesera tacute, executate iute, in intuneric, cu arme de vanatoare: lat, cutit, sageata. Dinamita, furata mai devreme, in cursul noptii de la tabara forestiera aflata la cincisprezece kilometri spre sud, fusese pregatita in Arsenal si in beciul Cartierului General, in vreme ce in alte locuri erau declansate incendii; apoi incepusera sirenele de alarma, focurile stralucisera si atat noaptea cat si tacerea, pierisera. Majoritatea bubuiturilor si rapaiturilor de arme veneau de la yeomenii care se aparau, pentru ca numai fostii sclavi luasera arme din Arsenal si le foloseau; ceilalti isi pastrasera sulitele, cutitele si arcurile. Zgomotul infiorator care acoperea insa totul provenea de la dinamita plasata si detonata de Reswan si altii care lucrasera in tarcurile din taberele forestiere; exploziile sfaramasera zidurile Cartierului General si distrusesera hangarele si navele.

In noaptea aceea, in oras erau o mie sapte sute de yeomeni, dintre care, cinci sute de femei; se spunea ca toate femelele yeomenilor erau acolo, de aceea Selver si cu ceilalti se hotarasera sa actioneze, cu toate ca inca nu se stransesera toti cei care doreau sa participe. Patru sau cinci mii de barbati si femei venisera de prin paduri la Reuniunea de la Endtor si de acolo mersesera la Central.

Focurile ardeau, uriase, iar mirosul de fum si sange era apasator.

Selver avea gura uscata si-l durea gatul; nu putea vorbi si tanjea dupa apa. Conducandu-si grupul pe poteca centrala a orasului intalnira un yeoman care alerga spre ei, deslusindu-se urias pe fondul negru al fumului. Selver ridica aruncatorul de flacari si declansa contactul chiar in clipa cand yeomenul aluneca in noroi, cazand in genunchi. Din teava nu iesi nici jetul suierator, nici flacara, gazul se consumase atunci cand incendiase navele din afara hangarului. Selver lasa sa-i cada. arma grea. Yeomanul era neinarmat.

— Lasati-l sa plece, incerca Selver sa spuna, dar glasul ii era stins si doi barbati, vanatori ai Poienilor Abtam, sarisera deja pe langa el, cu cutitele ridicate. Mainile mari si dezgolite se inclestara in aer, apoi cazura inerte. Trupul urias zacea pe poteca. Acolo, in fostul centru al orasului, mai erau multe alte corpuri. Dintre toate zgomotele, acum se auzeau numai flacarile.

Selver deschise buzele si emise, ragusit, strigatul care incheia vanatoarea; cei de langa el reluara semnalul mai tare * si mai clar, intr-un cor; le raspunsera alte voci, apropiate sau departate, in ceata, in duhoare si in bezna sfasiata de flacari. In loc sa-si conduca grupul in afara orasului, le facu semn sa plece, iar el pasi pe terenul noroios dintre poteca si o cladire care arsese si se prabusise. Pasi peste cadavrul unei femele yeomene si se apleca deasupra unui trup prins sub o barna mare, pe jumatate carbonizata. Nu putea distinge trasaturile manjite de noroi si fum.

Nu era drept; nu era necesar; nu trebuia sa se fi uitat tocmai ia acela dintre atatia morti. Nu trebuia sa-l fi recunoscut in intuneric. Se ridica sa-si urmeze grupul. Apoi se intoarse; chinuindu-se ridica barna de pe spatele lui Lyubov; ingenunche, strecurandu-si o mana sub capul greu, asa incat se parea ca Lyubov sta mai comod, cu fata curatata de pamant; si ramase acolo, nemiscat.

Nu dormise de patru zile, iar de si mai mult timp — nici nu stia de cand — nu putuse visa. Actionase, vorbise, umblase, planuise zi si noapte, de cand plecase din Broter, urmat de discipolii sai din Cadast. Calatorise din oras in oras, vorbind cu oamenii padurii, povestindu-le despre lucrul cel nou, trezindu-i din vis in lume, planuind atacul nocturn, vorbind, vorbind mereu si ascultandu-i pe altii vorbind, niciodata in tacere si niciodata singur. Ascultasera si venisera dupa el, urmand poteca cea noua. Luasera in palme focul de care se temeau: dobandisera stapanirea asupra visului rau si slobozisera peste dusmanul lor moartea de care le era frica. Totul se petrecuse asa cum prevazuse el. Totul fusese distrus, asa cum spusese el. Culcusurile si cele mai multe din adaposturile yeomenilor erau acum arse sau daramate, armele lor furate sau stricate; iar femelele moarte. Focurile ardeau in noaptea tot mai intunecoasa si o umpleau de fum, Selver abia putea sa mai vada; privi spre est intrebandu-se daca se apropiau zorile. In genunchi, acolo, in noroi, printre cadavre, isi spuse: Acesta este visul, visul cel rau. M-am gandit sa-l stapanesc, dar ma stapaneste el pe mine.

In vis, buzele lui Lyubov se miscara usor, atingandu-i palma; Selver privi in jos si vazu ochii barbatului deschizandu-se. In orbitele lor straluceau oglinda focurilor care mureau. Dupa un timp, rosti numele lui Selver.

— De ce ai ramas aici, Lyubov? Ti-am spus sa nu ramai noaptea asta in oras, ii vorbi Selver cu asprime, in vis, de parca ar fi fost furios pe el.

— Tu esti prizonierul? intreba incet Lyubov, fara sa-si salte capul, dar cu un glas atat de normal incat, pentru o clipa, Selver stiu ca aceea nu era vremea visului, ci vremea vietii, noaptea padurii. Sau eu sunt?

— Niciunul, amandoi, de unde sa stiu? Toate masinile si aparatele sunt arse. Toate femeile au murit. Pe barbatii care au vrut sa fuga i-am lasat in pace. Le-am spus sa nu-ti incendieze casa, cartile nu vor pati nimic. Lyubov, de ce nu esti ca toti ceilalti?

— Sunt ca ei. Un om. Ca ei. Ca tine.

— Nu. Esti altfel…

— Sunt ca ei. Si tu esti la fel. Asculta, Selver. Opreste-te. Nu trebuie sa continui omorandu-i pe ceilalti oameni. Trebuie sa revii la… la radacinile tale.

— Visul cel rau va inceta cand vor pleca ai tai.

— Acum, rosti Lyubov incercand sa ridice capul, dar avea spinarea rupta.

Il privi si deschise gura ca sa vorbeasca. Ochii ii lunecara si privi in celalalt timp, iar buzele ii ramasesera intredeschise, tacute. Rasuflarea ii suiera putin in gatlej.

In departare, mai multe glasuri strigau numele lui Selver.

— Nu pot ramane cu tine, Lyubov! spuse Selver plangand si, cum nu primi nici un raspuns, se ridica si incerca sa fuga. Dar in bezna visului putea merge numai foarte incet, ca unul care inainteaza printr-o apa adanca. Spiritul Frasinului umbla inaintea lui, mai inalt decat Lyubov, sau oricare alt yeoman, inalt cat un copac, fara sa-si intoarca spre el masca alba.

Mergand, Selver se adresa lui Lyubov:

— Ne vom intoarce. Ma voi intoarce. Acum. Ne vom intoarce, acum, iti promit, Lyubov!

Dar prietenul lui cel bland, cel care ii salvase viata si-i tradase visul, Lyubov, nu-i raspunse. Mergea in noapte, undeva pe langa Selver, nevazut si tacut precum moartea.

Un grup de oameni din Tuntar il gasira pe Selver ratacind prin intuneric, plangand si vorbind de unul singur, strivit de visul lui; il dusera cu ei inapoi, la Endtor.

Selver zacu doua zile si doua nopti, neajutorat si nebun, in Culcusul injghebat acolo, un cort pe malul raului, in vreme ce Batranii il ingrijeau. In tot acest timp, oamenii continuara sa plece si sa vina in Endtor, unii dintre ei intorcandu-se in Eshsen, care purtase numele de Central, ingropandu-si mortii lor si pe ai strainilor: peste trei sute ai lor, mai mult de sapte sute din ceilalti. Cam cinci sute de yeomeni erau inchisi in tarcurile creechilor care, ramase goale si izolate, nu fusesera incendiate. Scapasera mult mai multi; unii ajunsesera la taberele forestiere din sud, care nu fusesera atacate; cei care continuau sa se ascunda si sa rataceasca prin padure sau in Tinuturile Taiate, erau haituiti. Unii erau omorati, deoarece multi dintre vanatorii tineri auzisera numai glasul lui Selver rostind: Ucideti-i. Altii lasasera noaptea masacrului inapoia lor, ca pe un cosmar; visul rau trebuia inteles, ca sa nu se repete; iar ei, intalnind un yeoman insetat si vlaguit, ascuns intr-un tufis, nu-l puteau omori. In schimb, ii putea omori el. Existau si grupuri, de zece, douazeci de yeomeni inarmati cu topoare de padurari si cu pistoale — desi putine, mai aveau munitie; grupurile acestea erau urmarite; inconjurate, apoi atacate, yeomenii legati si dusi inapoi in Eshsen. In doua, trei zile ii prinsesera pe toti, deoarece partea aceea din Sornol era plina de oameni ai padurii; niciodata, dupa stiinta vreunuia, nu se mai stransesera atatia laolalta, nici macar jumatate, sau o zecime. Altii continuau sa vina din orase indepartate, sau din alte tinuturi, iar unii se intorceau acasa. Yeomenii capturati erau pusi la un loc cu ceilalti, in tarc, desi locul era supraaglomerat, iar colibele erau prea mici pentru ei. Li se dadea hrana si apa de doua ori pe zi, si erau paziti de doua sute de vanatori inarmati.

In dupa-amiaza care a urmat Noptii din Eshsen, dinspre est a aparut o nava aeriana, gata sa aterizeze,