Astroureche incepu sa se clatine, sa se descompuna. Sunete puternice ii inso?eau agonia ?i, pana la urma, ramase pe campul de lupta doar o gramada de ghea?a neagra, din care picura apa ca lacrimile.
„A?a da! — i?i zise Cuar?. Numai sa nu gandesc prea mult. Doar daca e nevoie! Astfel am sa inving!”
?i o porni mai departe gonind pe strazile Frigidiei. Pa?ii lui rasunau de parca cineva ar fi lovit cristalul cu ciocanul, iar locuitorii, inchi?i in casele lor albe, priveau dupa el, cuprin?i de disperare. Zburand a?a, ca un meteorit pe Calea Laptelui, zari in departare o figura singuratica, nu prea mare. Era chiar Barion, numit ?i Gura de Ghea?a, cel mai mare in?elept al crionizilor. Cuar? se repezi la el, ca sa-l zdrobeasca dintr-o lovitura, dar acesta se feri din calea lui aratandu-i doua degete. Cuar? nu ?tia ce vrea sa insemne asta ?i se intoarse iar impotriva du?manului sau. Barion facu din nou un pas in laturi ?i-i arata de asta data un singur deget. Cuar? se mira pu?in ?i-?i potoli o clipa indarjirea. Dar cand sa-?i ia un nou avant, se ingandura, in timp ce apa incepu sa curga paraie primprejur. El insa nu mai baga nimic in seama, caci Barion ii aratase doua degete facute colac, prin care bagase degetul cel mare de la cealalta mana, mi?candu-l in sus ?i in jos. Electrocavalerul de Cuar? se gandi, se gandi indelung ce-ar putea sa insemne aceste gesturi mute, ?i deodata i se deschise o groapa sub picioare, azvarlind din ea apa neagra, iar el cazu in adancuri ca o piatra. Pana sa-?i mai spuna inca o data: „Nu-i nimic, numai sa nu gandesc!” disparuse de pe lume. Recunoscatori, crionizii salva?i il intrebara pe Barion ce a vrut sa spuna cu semnele acelea, aratate stra?nicului electrocavaler ratacitor.
— E simplu ca buna ziua — raspunse in?eleptul. Doua degete insemnau ca suntem doi, el ?i eu. Unul insemna ca voi ramane numai eu. Pe urma i-am aratat un cerc, adica o sa se deschida ghea?a in juru-i ?i abisul negru al oceanului o sa-l inghita pe veci. N-a in?eles nici unul din semne, nici pe primul, nici pe-al doilea, nici pe-al treilea.
— Mare in?elept! — strigara uimi?i crionizii. Cum ai putut face asemenea semne unui navalitor atat de crud? Ia gande?te-te ce s-ar fi intamplat daca te-ar fi in?eles ?i nu s-ar fi mirat? Atunci mintea nu i s-ar fi incins ?i n-ar fi cazut in prapastia fara fund…
— A?, da’ de unde! Nu mi-a fost teama nici o clipa de una ca asta — spuse cu un zambet rece Barion Gura de Ghea?a. ?tiam de la bun inceput ca n-o sa in?eleaga nimic. Daca ar fi avut macar un dram de minte, n-ar fi venit la noi. Ce-i folosesc unei fiin?e care traie?te sub lumina soarelui nestematele de gaz ?i stelele argintii de ghea?a?
Crionizii tare se mai minunara de marea in?elepciune a lui Barion ?i se intoarsera impaca?i la casele lor, unde-i a?tepta gerul cel placut. De atunci nimeni n-a mai incercat sa cucereasca Crionia, caci Cosmosul a inceput sa duca lipsa de pro?ti, de?i unii spun ca mai sunt inca destui, dar ca nu cunosc drumul…
Urechile de uraniu
TRAIA ODATA un inginer cosmolog, care lumina stelele ca sa invinga intunericul. Intr-o buna zi, poposi pe Nebuloasa Andromeda, pe cand era inca toata numai nori negri. Indata starni in jurul ei un vartej mare, iar cand acesta ajunse la culme, Cosmologul intinse mana dupa cutiu?a cu raze. Avea trei raze: una ro?ie, alta violeta ?i alta invizibila. Cu prima raza atinse sfera unei stele ?i pe loc ea deveni un uria? glob ro?u. Dar nu se facu mai multa lumina in nebuloasa. Atinse atunci steaua cu a doua raza, atat de tare incat ea albi cu totul.
Pe urma ii spuse ucenicului sau: „Paze?te-mi-o!” ?i pleca sa aprinda alte stele.
Ucenicul a?tepta o mie de ani, apoi alta mie, dar inginerul nu se mai inapoie. Plictisit de atata a?teptare, el intoarse steaua, care din alba se facu albastra. Tare-i mai placu asta ?i crezu ca de-acum ?tie totul. Vru sa o mai intoarca inca o data, dar se fripse. Cauta in cutia pe care i-o lasase Cosmologul, dar nu gasi nimic, absolut nimic. Se uita indelung, dar nici macar fundul nu i-l zari. I?i zise atunci ca aici trebuie sa se gaseasca raza cea invizibila. Vru sa impunga cu ea o stea, dar nu ?tia cum. Furios, lua cutia ?i o tranti in foc. Pe data to?i norii Andromedei se luminara de parca o suta de mai de sori ar fi lucit deodata ?i in intreaga nebuloasa se facu lumina ca in plina zi. Ucenicul se bucura din cale-afara, dar bucuria lui nu ?inu mult, pentru ca steaua se spulbera curand. Atunci sosi in zbor Cosmologul ?i, vazand paguba, fara sa zaboveasca, apuca flacarile ?i me?teri din ele ni?te planete. Pe prima o facu din gaze, pe a doua din carbune. Pentru a treia ii ramasera numai cele mai grele metale, a?a ca ii ie?i un bulgare de actinide. Cosmologul ii facu vant in spa?iu ?i spuse:
— Am sa ma intorc peste o suta de milioane de ani: o sa vedem atunci ce s-a ales din toate astea.
Apoi porni sa-?i caute ucenicul, care, de frica, o luase la sanatoasa.
Pe planeta aceea, Actinuria, aparu un stat mare, numit al palatinizilor. Ace?tia erau atat de grei, ca numai pe Actinuria se puteau mi?ca, pe alte planete solul se cufunda sub ei, iar cand strigau se sfaramau mun?ii. La ei acasa insa calcau u?or ?i nu indrazneau sa ridice glasul, caci mai-marele lor, Architor, era de o cruzime nemaipomenita. Locuia intr-un palat cioplit dintr-un munte de platina, in care se aflau ?ase sute de sali imense, ?i in fiecare sala se afla cate o mana de-a lui, atat era de mare. Din palat nu putea ie?i, dar avea peste tot spioni, pentru ca era grozav de banuitor ?i, pe deasupra, ii mai chinuia pe supu?i ?i cu lacomia lui.
Palatinizii nu aveau nevoie noaptea nici de lampi, nici de focuri, fiindca to?i mun?ii planetei lor erau radioactivi, iar pe luna plina puteai sa numeri ace. Ziua, cand dogorea soarele, dormeau in subteranele mun?ilor ?i numai noaptea ie?eau prin vaile de metal. Dar crudul Architor porunci ca in cazanele in care se topeau paladiul ?i platina pentru armuri sa fie aruncate ?i buca?i de uraniu. ?i dupa ce anun?a acest lucru in toata ?ara, fiecare palatinid a trebuit sa vina la palatul regelui, unde i s-a luat masura pentru o noua armura. I s-au pus apoi noi plato?e pe umeri, manu?i, genunchiere, coif, ?i toate aveau lumina proprie, deoarece imbracamintea aceasta era din tabla amestecata cu uraniu. Insa mai tare decat toate le straluceau urechile.
De atunci, palatinizii n-au mai putut sa se adune la sfat. Daca erau prea mul?i intr-un grup, puteau exploda. A?a ca fura nevoi?i sa umble singuratici, ocolindu-se unul pe altul de departe, ca sa nu provoace o reac?ie in lan? in timp ce Architor se bucura ?i le punea noi biruri. Monetariile lui din inima mun?ilor bateau duca?i de plumb, caci in Actinuria plumbul era foarte rar ?i la mare pre?.
Supu?ii lui Architor au ajuns sa traiasca in mare mizerie. Unii au incercat sa se razvrateasca, chibzuind sa se in?eleaga intre ei prin semne. Dar n-a ie?it nimic, pentru ca de fiecare data se gasea cate unul mai greu de cap, care se apropia de ceilal?i sa intrebe despre ce e vorba, ?i atunci praf se alegea din tot complotul.
Dar in Actinuria traia un tanar inventator, pe nume Piron, care ?tia sa faureasca sarme de platina atat de sub?iri, incat puteai face din ele plase pentru prins norii. Piron a inventat intai de toate telegraful cu fir, apoi a nascocit un fir atat de sub?ire, ca nu se mai vedea deloc. ?i in felul acesta a luat na?tere telegraful fara fir. Speran?a renascu in inimile locuitorilor Actinuriei. Ei credeau ca pe calea aceasta se vor putea in?elege intre ei ?i vor putea duce complotul la bun sfar?it. Dar vicleanul Architor le asculta toate convorbirile, ?inand in fiecare din cele ?ase sute de maini cate un conductor de platina, cu ajutorul caruia afla ce-?i spun supu?ii lui. ?i numai ce-i ajungea la ureche cuvantul „rascoala” sau „complot”, indata trimitea ni?te fulgere sferice care-i prefaceau pe comploti?ti intr-o mare de foc.
Piron hotari sa-l pacaleasca pe raul Architor. Adresandu-se prietenilor sai, in loc de „rascoala” folosi cuvantul „pantof”, iar in loc de „a complota”, „a turna”. Architor se mira. Ce le-o fi venit supu?ilor lui sa se ocupe deodata cu to?ii de cizmarie. El nu ?tia ca atunci cand spuneau „a trage de picior”, in?elegeau prin asta „a trage in ?eapa de foc”, iar cand vorbeau despre ghete prea stramte, aveau in vedere tirania lui. Dar cei carora li se adresa Piron nu-l in?elegeau intotdeauna, iar el nu le putea lamuri altfel planurile sale decat in limba cizmareasca. O data nu l-au priceput deloc pentru ca, din nebagare de seama, a telegrafiat a?a: „Scoate?i braul de pe Plutonia”, chipurile „plutonul sa rareasca pa?ii”. Regele se ingrozi auzind acestea, caci plutoniul este ruda cea mai apropiata a uraniului, iar uraniul este foarte aproape de toriu, el insu?i numindu-se Architor. Trimise deci o garda inzauata care-l prinse pe Piron ?i-l aduse inaintea regelui, aruncandu-l pe du?umeaua de plumb. Piron nu recunoscu nimic, ?i totu?i regele il inchise in turnul palatin.
Palatinizii i?i pierdura orice speran?a, dar in timpul acesta se intoarse prin par?ile lor Cosmologul, creatorul celor trei planete.
Acesta vazu inca de departe cum stau lucrurile in Actinuria ?i-?i spuse: „A?a nu se poate!” Apoi toarse cea mai sub?ire ?i cea mai puternica raza, facand din ea o crisalida in care i?i puse propriul sau corp ca sa-l a?tepte pana se intoarce, ?i luand infa?i?area unui biet cer?etor, cobori pe planeta.
Cand se lasa intunericul ?i mun?ii luminau departe cu scanteierea lor rece, Cosmologul vru sa se apropie de supu?ii regelui Architor. Dar ace?tia il ocolira cat putura, caci se temeau de explozia uraniului. El alerga zadarnic dupa unul ?i altul, ?i nu in?elegea de ce fug de el. Rataci apoi printre dealurile asemanatoare unor scuturi de
