The Negotiator. Negociatorul

Pe o latura a furgonetei, la caz ca ar fi interesat pe cineva, era scris pentru a induce in eroare numele unui instalator de antene de televiziune. Avea sa justifice scara telescopica de aluminiu fixata pe acoperisul port­ bagajului de deasupra.

Cand ajunse cu capul deasupra zidului, la lumina lunii vazu pomii dezgoliti de frunze din parc, gazonul care ajungea pana langa casa si lumina slaba de la fereastra camerei de control a paznicului.

Locul pe care si?l alesese pentru diversiune era un copac sin­guratic din parc, la numai doi metri si jumatate de zid. Se ridica pe varfuri pe acoperisul furgonetei si incepu sa invarta usor si continuu cutia mica de plastic atarnata de ata unditei. Cand isi lua suficient avant, dadu drumul firului. Cutia de plastic des­crise o usoara parabola, patrunse printre crengile copacului si cazu spre pamant. Sfoara de pescuit o opri din cadere. Quinn dadu drumul la destul fir ca sa lase cutia sa se legene in copac la doi metri si jumatate de gazon, apoi o lega bine.

Porni motorul si indrepta usor furgoneta cu o suta de metri mai sus pe langa zid, intr?un punct opus camerei de control in care se afla paznicul. Furgoneta avea acum suporti de metal pe laturi, ceea ce avea sa lase perplexa firma de inchirieri in dimi­neata urmatoare. Quinn fixa in ei scara in asa fel incat structura de aluminiu sa se inalte deasupra zidului. De pe treapta cea mai de sus putea sa faca un salt inainte si sa ajunga in parc fara sa atinga sarma ghimpata si coarda prevazuta cu senzori. Se urca pe scara, isi lega franghia de salvare de treapta de sus si se puse pe asteptat. Vedea umbra prelunga a unui doberman care trecea prin lumina aruncata de luna in parc.

Sunetele, atunci cand pornira, erau prea slabe ca sa le poata auzi el, nu insa si pentru ciini. Vazu cum unul se opreste, face o pauza, asculta si apoi o ia la goana spre locul unde cutia neagra atarna din copac de firul de nylon. Dupa cateva secunde il urma si celalalt. Doua camere de luat vederi de pe casa se rasucira ca sa?i urmareasca. Cainii nu se intoarsera.

Dupa cinci minute, usa ingusta se deschidea si in ea se arata un barbat. Nu dresorul de dimineata; paznicul de noapte.

— Lothar, Wotan, was is denn los? striga el cu glas scazut.

Acum atat el cat si Quinn puteau sa?i auda pe dobermani cum latrau si maraiau plini de furie undeva in zona pomilor. Omul se intoarse, isi studie monitoarele dar nu vazu nimic. Iesi eu o lan­terna, isi scoase arma si pleca dupa caini. Lasand usa descuiata.

Quinn se desprinse din capul scarii ca o umbra, se avanta inainte si apoi patru metri in jos. Ateriza ca un parasutist, se ri­dica si o lua la goana printre pomi, traversa gazonul si intra in camera de control, incuind usa pe dinauntru.

O privire asupra monitoarelor tv ii spuse ca paznicul inca mai incerca sa?si recupereze dobermanii de langa zid, la o suta de metri mai departe. Pana la urma, omul avea sa vada caseto?fonul care atarna de sfoara la doi metri si juma­tate de sol, spre care se repezeau cainii incercand sa?l atace turbati de nesfarsi­tul suvoi de latraturi si maraieli cu care ii intampina. Quinn isi pe­trecuse o ora la hotel ca sa pregateasca banda, spre consterna­rea celorlalti clienti. Cand paznicul avea sa?si dea seama ca fusese tras pe sfoara, avea sa fie deja prea tarziu.

In interiorul camerei de control exista o usa prin care se co­munica cu casa principala. Quinn o lua pe scari spre etajul ca­merelor de dormit. Sase usi din stejar sculptat, probabil toate dormitoare. Dar luminile pe care Quinn le vazuse in zorii zilei indicau ca dormitorul principal trebuia sa fie la capat. Acolo si era.

Horst Lenzlinger se trezi cu senzatia neplacuta ca ceva tare i se infigea dure­ros in urechea stanga. Apoi se aprinse veioza. Schelalai o singura data revoltat, apoi ramase tacut, cu privirea atintita la chipul de deasupra lui. Buza de jos incepu sa?i tre­mure. Era individul care venise de dimineata la el la birou; nu?i placuse atunci deloc de mutra lui. Acum ii placea si mai putin dar cel mai mult il deranja teava pistolului infipta un centime­tru in ureche.

— Bernhardt, spuse omul in uniforma camuflata de lupta. Vreau sa vorbesc cu Werner Bernhardt. Da?i telefon. Adu?l aici. Acum.

Lenzlinger bijbii dupa telefonul interior de pe noptiera, forma numarul deri­va­tiei si primi un raspuns impaienjenit de somn.

— Werner, scheuna el, muta?ti fundul aici sus. Acum. Da, la mine in dormi­tor, repede.

In vreme ce asteptau, Lenzlinger se uita la Quinn cu un amestec de teama si rea?vointa. Pe cearsafurile negre de matase, copila vietnameza pe care si?o cum­pa­rase scancea langa el in somn, slaba ca o scobitoare, o papusa intinata.

Bernhardt sosi cu puloverul tras pana la gat peste pijama. Vazu scena si ramase cu ochii holbati de mirare.

Avea varsta potrivita, spre cincizeci de ani. Un chip meschin, cu tenul galbui, cu par blond?roscat incaruntit la tample, cu ochi cenusii ca de piatra.

— Was ist denn hier, Herr Lenzlinger?

— Intrebarile le pun eu, ii spuse Quinn in germana. Spune?i sa raspunda la ele urgent si cinstit. Daca nu, o sa ai nevoie de o lingura cu care sa?ti aduni creierii de pe abajur. Nu?i nici o pro­blema, lepadatura. Spune?i numai atat.

Lenzlinger ii spuse. Bernhardt dadu din cap.

— Ai fost in Comandoul Cinci sub John Peters?

— Ja.

— Ai stat si la revolta din Stanleyville, si la marsul spre Bukavu, si la asediu?

— Ja.

— Ai cunoscut vreodata un belgian imens pe nume Paul Marchais? Paul Uriasul era poreclit.

— Da, imi aduc aminte de el. A venit la noi de la Coman­doul Doisprezece, gloata lui Schramme. Si ce?i cu asta?

— Povesteste?mi despre Marchais.

— Ce sa spun despre el?

— Totul. Cum arata?