The Negotiator. Negociatorul

Moritz se ridica, se duse langa ea si?i murmura cateva cuvinte la ureche, apoi o saruta pe crestet. Renata se intoarse si iesi. Moritz se aseza la loc pe scaun. Chipul ii era impasibil, dar framantarea degetelor ii trada tulburarea.

— Ea... hmmm... nu si?a mai revenit niciodata, sa stii. Con­tinua tratamen­tul. Prefera sa stea in casa, iese foarte rar. N?o sa se mai marite... dupa ce i?au facut animalele alea...

Pe pianul Steinbeck era o fotografie; o fetita de 14 ani pe schiuri care zam­bea strengareste. Fusese facuta cu un an inain­tea rapirii. Dupa un an, Moritz isi gasise sotia in garaj, gazele de esapament se scurgeau printr?un tub de cauciuc in masina in­chisa. Quinn fusese anuntat la Londra.

Moritz facu un efort.

— Scuza?ma. Cu ce pot sa te ajut?

— Caut un individ. Cineva care a plecat din Dortmund de multa vreme. S?ar putea sa mai fie in oras, sau in Germania, sau sa fi murit, sau in strainatate. Nu stiu.

— Pai, exista agentii, specialisti. Bineinteles ca eu pot sa an­gajez...

Quinn isi dadu seama ca Moritz isi inchipuia ca are nevoie de bani ca sa angajeze niste detectivi particulari.

— Sau ai putea sa te informezi prin Einwohnermeldeant.

Quinn scutura din cap.

— Ma indoiesc ca stiu ceva. E aproape sigur ca nu vrea sa coopereze de bunavoie cu autoritatile. Dar cred ca politia s?ar putea sa?l tina sub observatie.

Formal, cetatenii germani care se muta intr?o casa noua in interiorul tarii sunt obligati prin lege sa anunte Biroul de evi­denta a populatiei asupra schim­barilor de adresa, atat de unde pleaca precum si unde se duc. Dar ca multe sisteme birocratice, si acesta functioneaza mult mai bine in teorie decat in practica. Cei pe care ar dori sa?i contacteze politia si/sau reprezentantii fiscului sunt de cele mai multe ori cei care refuza sa se confor­ meze.

Quinn ii prezenta sumar biografia individului Werner Bernhardt.

— Daca mai e in Germania, trebuie sa fie la o varsta cand mai are inca ser­viciu, spuse Quinn. Daca nu cumva si?o fi schimbat numele, inseamna ca are un carnet de asigurari so­ciale, isi plateste impozitul pe venit sau i?l plateste cineva pe numele lui. Avand in vedere biografia, s?ar fi putut sa aiba neca­zuri cu legea.

Moritz reflecta.

— Daca este un cetatean pasnic si chiar si fostii merce­nari pot sa nu fi comis nici o infractiune pe teritoriul Germaniei atunci nu are cazier la politie, spuse el. Cat despre cei de la fisc si de la asigurarile sociale, acestia considera ca sunt infor­matii secrete care nu pot fi divulgate unor persoane particulare ca tine, si nici chiar ca mine.

— Dar vor raspunde unei anchete a politiei, observa Quinn. Ma gandeam ca poate dumneavoastra aveti prieteni pe la politia oraseneasca sau de stat.

— Aha, zise Moritz.

Numai el stia cate donatii facuse la ac­tiunile de binefa­cere ale politiei din Dortmund si din statul Westfalia. Ca in orice alta tara din lume, banii inseamna putere si am­bele pot cumpara orice informatii.

— Lasa?ma 24 de ore. O sa te sun eu.

Se tinu de cuvant dar avea un ton distant cand telefona la Romischer Kaiser a doua zi dimineata, de parca odata cu infor­matiile i se daduse si un avertis­ment.

— Werner Richard Bernhardt, spuse el de parca citea niste notite, 48 de ani, fost mercenar in Congo. Da, traieste, aici in Germania. E pe lista de angajati personali ai lui Horst Lenzlinger, traficantul de arme.

— Multumesc. Unde il pot gasi pe Herr Lenzlinger?

— Nu e prea usor. Are un birou in Bremen dar sta mai mult pe langa Olden­burg, comitatul Ammerland. Ca si mine, e un om foarte retras. Dar asemanarea se opreste aici. Fii atent cu Lenzlinger, Herr Quinn. Sursele mele spun ca in ciuda fata­dei respectabile e un gangster.

Ii dadu lui Quinn ambele adrese.

— Multumesc, ii suse Quinn in timp ce si le nota.

Urma o pauza jenanta la celalalt capat al firului.

— Un ultim lucru. Imi pare rau. Un mesaj de la politia din Dortmund. Te roaga sa pleci din Dortmund. Sa nu te mai in­torci. Asta?i tot.

Zvonul despre rolul lui Quinn in ceea ce se intamplase pe drumul din Buckinghamshire pornea sa se raspandeasca. In scurta vreme usile aveau sa inceapa sa i se inchida in multe locuri.

— Esti in stare sa treci la volan? o intreba pe Sam dupa ce?si facusera bagajele si platisera hotelul.

— Sigur. Incotro?

— Bremen.

Sam studie harta.

— Dumnezeule mare, e la jumatatea drumului spre Hamburg.

— Doua treimi, de fapt. Ia?o pe E. 37 spre Osnabruck si fii atenta la indica­toare. O sa?ti placa la nebunie.

In aceeasi seara, colonelul Robert Easterhouse pleca de la Joddah la Londra si de acolo, dupa schimbarea avionului, di­rect la Houston. Cat traversa Atlanti­cul avu acces la o intreaga gama de ziare si reviste americane.