The Negotiator. Negociatorul

fost.

— Si daca nu? intreba Walters. Privirea lui fixa se plimba pe chipurile celor din incapere.

Michael Odell se ridica brusc. Avusese ocazia sa mai participe si la alte lupte politice la vremea lui, dar Walters avea o raceala pe care nu putuse s?o sufere ni­ciodata. Individul nu bea si, dupa cum arata nevasta?sa, pro­babil ca si dragoste facea tot dupa poruncile cartii.

— Foarte bine, o sa ne gandim, spuse el. Acum, totusi, o sa amanam decizia in aceasta privinta. De acord, domnilor?

Clatinara cu totii dandu?si acordul si se ridicara. Aveau sa amane luarea in considerare a lui 25. Pentru moment.

Combinatia dintre campiile bogate in grau si orz ale Saxoniei Inferioare si ale Westfaliei de la nord si est, plus apa curata precum cristalul care izvora din dealurile invecinate facusera inca de la inceput din Dortmund un oras al berii. In 1293, Re­gele Adolf din Nassau le daduse cetatenilor din targusbrul de la hotarul sudic al Westfaliei dreptul de a fabrica bere.

Metalurgia, asigurarile, bancile si comertul aveau sa vina mai tarziu, cu mult mai tarziu. Berea era fundamentul si vreme de veacuri dortmundezii o consumasera chiar ei in cea mai mare parte. Revolutia industriala de la mijlocul si sfarsitul seco­lului al XlX?lea oferise cel de?al treilea ingredient, pe langa ce­reale si apa muncitorii insetati din fabricile care inflorisera ca ciupercile de?a lungul vaii Ruhrului. Situat la capatul vaii, cu o deschidere spre sud?vest, de unde se vedea pana departe la turnurile inalte din Essen, Duisburg si Dussel­dorf, orasul statea intre campiile de cereale si consumatori. Edilii orasului au profi­tat: Dortmundul ar devenit capitala europeana a berii.

Sapte fabrici de bere imense dominau comertul: Brinkhoff, Kronen; DAB, Stifts, Ritter, Thier si Moritz. Hans Moritz era seful penultimei ca dimensiune si capul unei dinastii care se in­tindea in urma cu opt generatii. Dar era ultimul proprietar care?si controla imperiul personal, ceea ce il facea extrem de bo­gat. Pe de o parte bogatia si pe de alta faima numelui ii deter­minase pe vandalii din banda BaaderZMeinhof sa?i rapeasca fi­ica in urma cu zece ani.

Quinn si Sam se cazara la hotelul Roemischer Kaiser din centrul orasului, dupa care Quinn incerca fara prea mare con­vingere cartea de telefon a orasului. Telefonul de acasa, binein­teles, nu era trecut. Scrise o scrisoare personala pe hartia cu an­tetul hotelului, chema un taxi si il trimise s?o duca la sediul fa­bricii de bere.

— Crezi ca prietenul tau mai e aici? intreba Sam.

— E aici, nici o grija, ii raspunse Quinn. Doar daca nu e prin strainatate sau la vreuna din cele sase resedinte.

— Ii place sa se plimbe mult, observa Sam,

— Da. Se simte mai in siguranta asa. Riviera franceza, Caraibele, cabana de schi, iahtul...

Avea dreptate cand isi inchipuia ca vila de pe malul lacului Constanza fuse­se vanduta; acolo avusese loc rapirea.

Avea si noroc. Erau la cina cand Quinn fu chemat la telefon.

— Herr Quinn?

Recunoscu vocea adanca si cultivata. Omul vorbea patru limbi, ar fi putut sa fie pianist de concert. Poate ca ar fi fost mai bine.

— Herr Moritz. Sunteti in oras?

— Imi mai tii minte casa? Ar trebui. Ai stat doua saptamani in ea pe vre­muri.

— Da, domnule, tin minte. Nu stiam daca o mai aveti.

— Neschimbata. Renata o adora, nu ma lasa sa o schimb. Cu ce pot sa?ti fiu de folos?

— As vrea sa va vad.

— Maine dimineata. La cafea, la 10.30.

— O sa vin.

Iesira din Dortmund si se indreptara spre sud pe Ruhrwald Strasse pana cand zona industriala si comerciala ramase in urma lor, apoi intrara in suburbia Syburg. De aici incepeau dealurile, rotunjite si impadurite, iar in domeniile situa­te intre paduri isi aveau casele doar bogatasii.

Conacul lui Moritz era inconjurat de patru acri de parc la care se ajungea pe o alee din Hohensyburg Strasse. De cealalta parte a vaii, monumentul syburghez domina Ruhrul spre turnu­rile ascutite ale Sauerlandului.

Locul era ca o fortareata. Garduri de metal inconjurau tot terenul iar portile erau din fier inalt ductil, controlate de la dis­tanta si cu o videocamera discret ase­zata intr?un pin alaturat. Quinn era urmarit in timp ce se dadea jos din masi­na si se anunta prin zabrelele de otel din spatele portilor. Dupa doua secunde, acestea se deschideau, actionate de un motor electric. Dupa trecerea masinii, se inchisera la loc.

— Domnului Moritz ii place sa stea izolat, observa. Sam.

— Are toate motivele, ii raspunse Quinn.

Parca masina pe aleea cu prundis cafeniu din fata casei cu stucaturi albe si un intendent in uniforma ii pofti inauntru. Hans Moritz ii primi in salonul ele­gant unde cafeaua ii astepta intr?un vas de argint masiv. Avea parul mai alb decat si?l amin­tea Quinn, chipul mai brazdat de riduri, dar mana la fel de ferma si zambetul la fel de grav.

De?abia se asezasera cand se deschise o usa. O tanara ramase langa ea nehotarata. Chipul lui Moritz se lumina de un zambet. Quinn se intoarse s?o vada.

Era frumusica dar intr?un mod lipsit de expresie, timida pana la punctul de a fi chiar stearsa. Degetele mici de la maini i se terminau cu niste cioturi. Trebu­ie sa aiba acum 25 de ani, se gandi Quinn.

— Renata, puiule, uite?l pe domnul Quinn. Iti mai aduci aminte de domnul Quinn? Nu, sigur ca nu.