The Negotiator. Negociatorul

Pe la mijlocul lui noiembrie, Michael Odell se afla singur cu Presedintele Cormack in Biroul Oval. Vicepresedintele era socat de schimbarea pe care o suferise vechiul sau prieten. Departe de a?si fi revenit dupa inmormantare, John Cormack parca se im­putinase.

Nu numai infatisarea fizica il ingrijora pe Odell; puterea de concentrare dinainte disparuse, vechea incisivitate se topise. In­cerca sa?i atraga atentia Presedintelui asupra agendei de intreve­deri.

— Ah, da, spuse Cormack, facand o incercare de inviorare. Hai sa ne uitam.

Incepu sa studieze pagina pentru luni.

— John, e marti, ii spuse Odell cu blandete.

In timp ce intorcea paginile, Odell observa liniile rosii si groase de intreve­deri anulate. Era un sef de stat din NATO in oras. Presedintele ar trebui sa?l intampine pe pajistea de la Casa Alba; nu sa duca tratative cu el europenii intelegeau asta ci doar sa?l intampine.

In plus, problema nu era daca liderul european avea sa inte­leaga; problema era daca presa americana avea sa inteleaga in caz ca presedintele nu se arata. Odell se temea ca putea sa inteleaga chiar prea bine.

— Du?te tu in locul meu, Michael, il implora Cormack.

Vicepresedintele incuviinta din cap.

— Desigur, spuse el posomorat.

Era a treia intrevedere anu­lata intr?o saptamana. Hartogareala putea fi foarte bine rezol­vata pe plan intern; Casa Alba avea in prezent o echipa foarte buna. Cormack alesese bine. Dar poporul american investeste foarte multa putere in omul acela care este Presedintele, Capul Statului, Seful Executivului, Comandantul sef al Fortelor ar­mate, omul cu degetul pe butonul nuclear. Cu anumite conditii. Una este ca sa li se dea dreptul de a?l vedea in actiune des.

Procurorul general era cel care peste o ora avea sa dea glas te­merilor lui Odell.

— Nu poate sa stea asa o vesnicie, zise Walters.

Odell le adusese la cunostinta starea in care il gasise pe Pre­sedinte. Nu erau prezenti decat cei sase apropiati Odell, Stannard, Walters, Donaldson, Reed si Johnson plus Armitage care fusese convocat alaturi de ei pe post de consilier.

Doctorul Armitage le explica faptul ca Presedintele Cor­mack suferea un sever soc post?traumatic din care parea incapa­bil sa?si revina.

— Ce vrea sa spuna asta, minus jargonul? se rasti Odell.

Asta insemna, le spuse Armitage cu rabdare, ca Seful Execu­tivului era cuprins de o durere personala atat de profunda, incat ii lipsea vointa de a mai continua.

In urma rapirii, ii informa psihiatrul, mai existasera traume similare, dar nu atat de profunde. Atunci problema o reprezen­tau stresul, si anxietatea, nascute din ignoranta si ingrijorare nestiind ce se intampla cu fiul sau, daca baiatul era in viata sau mort, in buna stare sau maltratat, sau daca avea sa fie eliberat.

In timpul detentiei greutatea se mai usurase cumva. Aflase prin Quinn ca cel putin fiul sau era in viata. Pe masura ce se apropia schimbul, parca isi mai revenise.

Dar moartea unicului copil si metoda brutala si salbatica prin care fusese ucis erau ca o lovitura fizica. Prea introvertit ca sa se descarce cu usurinta, prea inhibat ca sa?si exprime dure­rea, se adancise intr?o melancolie permanenta care ii macina for­tele mentale si morale, calitatile pe care oamenii le numesc vointa.

Comitetul asculta mohorat. Se bazau pe psihiatru ca sa le spuna ce era in mintea Presedintelui lor. In putinele ocazii in care il vazusera n?aveau nevoie de nici un doctor ca sa le spuna ce vedeau si ei cu ochii lor. Un om terminat si con­sternat; obo­sit pana la nivelul unei extenuari profunde, imbatranit inainte de vreme, lipsit de energie si de interes. Mai fusesera si mai inainte presedinti bol­navi in timpul mandatului; masinaria statului pu­tea sa faca fata. Dar niciodata ceva asemanator. Chiar si fara intrebarile tot mai insistente ale presei, unii din­tre cei prezenti incepusera sa?si puna si singuri intrebarea daca John Cormack mai putea, sau ar mai fi trebuit, sa?si continue mandatul.

Bill Walters il asculta pe psihiatru cu un chip lipsit de expresie. Avea 44 de ani si era cel mai tanar membru al Cabinetului, jurist stralucit si tenace din California. John Cormack il adu­sese la Washington ca procuror general pentru a se folosi de ta­lentele lui in lupta impotriva crimei organizate, care acum se as­cundea din ce in ce mai mult in spatele fatadei corporatiilor. Cei care?l admirau recunosteau ca putea fi neindurator, chiar daca urmarea sa impuna suprematia legii; dusmanii, si isi facuse cativa, se temeau de implacabilitatea lui.

Era placut la infatisare, uneori aproape juvenil, cu haine ti­neresti si par ingrijit, tuns si uscat cu foehnul. Dar in spatele farmecului exista o raceala, o impasibilitate care ii ascundea in­teriorul. Cei care avusesera ocazia sa duca tratative cu el obser­vasera ca singurul semn ca se apropia de tinta era faptul ca in­ceta sa clipeasca. Atunci privirea lui holbata putea sa fie foarte enervanta. Dupa ce Armitage iesi din incapere, Walters rupse tacerea mohorata.

— S?ar putea, domnilor, sa trebuiasca sa ne gandim serios la al 25?lea.

Stiau cu totii, de el, dar Walters era primul care il invoca. Conform Amenda­mentului 25, vicepresedintele impreuna cu majoritatea Cabinetului puteau sa comunice in scris presedinte­lui pro tempore si presedintelui Camerei Reprezen­tan­tilor pare­rea lor ca Presedintele nu mai era capabil sa?si exercite preroga­tivele si functia conform mandatului. Sectiunea 4 din Amenda­mentul 25, mai precis.

— Nu ma indoiesc ca l?ai memorat, se rasti Odell.

— Mai usor, Michael, ii spuse Jim Donaldson. Bill doar l?a mentionat.

— O sa?si dea demisia inainte de asta, spuse Odell.

— Da, aproba Walters ca sa?l linisteasca. Pe motive de sa­natate, absolut justificate, si cu simpatia si recunostinta natiu­nii. S?ar putea doar ca noi sa trebuiasca sa i?o spunem. Asta?i tot.

— Nu inca, desigur, protesta Stannard.

— Haide, haide. Mai e timp, interveni Reed. Durerea o sa treaca in mod cert. O sa?si revina. Sa fie iar cum a