The Negotiator. Negociatorul

Comandoul Cinci, condus pe atunci de John Peters, care ii luase locul lui Mike Hoare. Majoritatea sud?africana Peters ii inlaturase rapid pe englezii lui Hoare. Asa ca flamanda il putuse ajuta pe Marchais sa supravietuiasca printre afrikaaneri pentru ca flamanda si afrikaans seamana destul de bine.

Celelalte doua taieturi il mentionau pe Marchais sau pur si simplu un urias belgian numit Paul Uriasul, care ramasese dupa desfiintarea Comandoului Cinci si plecarea lui Peters, intorcandu?se alaturi de Schramme la timp pentru revolta din Stanleyville din 1967 si lungul mars pana la Bukavu.

La sfarsit Lutz mai indusese cinci fotocopii ale unor pagini extrase din lucrarea clasica a lui Anthony Mockler, Histoire des Mercenaires, cu ajutorul carora Quinn putea sa reconstituie ulti­mele luni pretrecute de Marchais in Congo.

La sfarsitul lui iulie 1967, incapabil sa reziste la Stanleyville, grupul lui Schramme se indreptase spre granita si?si croise drum printre adversari pana ajunsesera la Bukavu, pe vremuri o incantatoare oaza pentru belgieni, o localitate balneara racoroasa si­tuata pe malul unui lac, unde isi facusera barlogul.

Rezistasera acolo trei luni pana ajunsesera sa ramana fara munitii. Apoi trecusera pe jos podul de peste lac — pana in inveci­nata Ruanda.

Quinn auzise restul. Cu toate ca nu aveau munitii, inspaimantasera guver­nul din Ruanda care isi inchipuia ca daca nu erau pacificati puteau pur si simplu sa terorizeze toata tara. Consulul belgian fusese coplesit. Multi dintre mercenarii bel­gieni isi pierdusera actele de indentitate, intamplator sau inten­tionat. Consulul hartuit emisese buletine de identitate belgiene pe numele care ii erau date. In felul acesta trebuie sa fi devenit Marchais Paul Lefort. Nu era impo­si­bil ca cineva sa transforme actele respective in unele permanente cu o alta ocazie. Mai ales daca existase si un Paul Lefort care murise pe acolo.

Pana la urma, pe 23 aprilie 1968, doua avioane ale Crucii Rosii ii repatria­sera pe mercenari. Un avion se indreptase direct spre Belgia, la Bruxelles, cu toti belgienii la bord. Toti cu exceptia unuia. Publicul belgian era pregatit sa?si intam­pine merce­narii ca pe niste eroi; nu si politia. Ii verificase pe toti cei ce co­borau din avion uitandu?se la propriile liste de urmariti. Mar­chais trebuie sa se fi urcat in celalalt avion DC?6, cel care isi la­sase incarcatura umana la Pisa, Zurich si Paris. Cele doua avioane aduceau 123 mercenari amestecati, europeni si sud?africani, inapoi in Europa.

Quinn era convins ca Marchais fusese in al doilea avion, ca disparuse timp de 23 de ani in slujbe neinsemnate de pe la balciuri pana fusese recrutat pentru ultima misiune. Ceea ce voia Quinn era numele unuia sau altuia dintre cei care fusesera cu el tocmai in aceasta ultima misiune. In ziare nu exista nimic care sa?i ofere un indiciu. Lutz se intoarse.

— Un ultim lucru, ii spuse Quinn.

— Nu pot, protesta Lutz. Se vorbeste deja ca scriu un edi­torial despre merce­nari. Si nu pot eu sunt cu adunarea mi­nistrilor agriculturii din Piata Comuna.

— Largeste?ti orizontul, ii sugera Quinn. Cati mercenari ger­mani au fost la revolta din Stanleyville, marsul spre Bukavu, asediul de la Bukavu si lagarul de internare din Ruanda.

Lutz isi nota.

— Am o nevasta si niste copii la care sa ma intorc, stii.

— Atunci esti un om norocos, ii spuse Quinn.

Domeniul de informatie pe care il ceruse era mai restrans si Lutz se intoarse de la ahiva in douazeci de minute.

Ceea ce ii aducea era dosarul complet al mercenarilor ger­mani incepand din 1960. Cel putin o duzina. Wilhelm fusese in Congo, la Watsa. Decedat in urma ranilor din ambuscada de pe drumul spre Paulis. Rolf Steiner fusese in Biafra, mai locuia inca la Munchen dar nu fusese niciodata in Congo. Quinn in­toarse pagina. Siegfried „Congo' Muller fusese in Congo de la inceput pana la sfarsit; murise in Africa de Sud in 1983.

Mai erau doi germani, ambii traiau la Nurenberg, li se dadea adresa, dar amandoi plecasera din Africa in primavara anului 1967. Cu asta mai ramanea unul.

Werner Bernhardt fusese in Comandoul Cinci dar trecuse la Schramme dupa desfiintarea acestuia. Participase la revolta, la marsul spre Bukavu si asediul statiunii de pe malul lacului. Nu exista nici o adresa pentru el.

— Unde ar putea sa fie acum? intreba Quinn.

— Daca nu e data, a disparut, ii raspunse Lutz. Atunci era in 1968, intelegi. Acum suntem in 1991. Poate ca a murit. Sau poate fi oriunde. Oameni ca el... Intelegi... America Centrala sau de Sud, Africa de Sud...

— Sau aici in Germania, sugera Quinn.

Drept raspuns, Lutz imprumuta cartea de telefon de la bar. Erau patru co­loa­ne cu Bernhardt. Si asta numai la Hamburg. Exista zece landuri in Republica Federala si toate au carti de te­lefon asemanatoare.

— Daca e trecut in ele, zise Lutz.

— Caziere? intreba Quinn.

— Daca nu e ceva federal, trebuie trecut pe la autoritati de politie separate, ii raspunse Lutz. Stii foarte bine ca de la raz­boi, cand aliatii au fost atat de amabili ca sa ne scrie constitutia, totul este descentralizat. Ca sa nu mai putem sa avem un alt Hitler. Face ca depistarea cuiva sa fie o treaba foarte amuzanta. Stiu asta face parte din meserie. Dar un om ca asta... prea putine sanse. Daca vrea sa dispara, dispare. Si asta asa vrea, ca altfel ar fi dat macar un interviu in 23 de ani, ar fi aparut in ziare. Dar nimic. Daca da, ar fi fost in dosarele noastre.

Quinn mai avea o ultima intrebare. De unde era originar Bernhardt asta? Lutz se uita prin hartii.

— Dortmund, zise el. S?a nascut si a crescut la Dortmund. Poate stie ceva politia de acolo. Dar n?o sa?ti spuna. Drepturile omului, intelegi suntem foarte patrunsi de drepturile omului in Germania.

Quinn ii multumi si il lasa sa plece. Pleca si el impreuna cu Sam, plimban­du?se apoi pe strada in cautarea unui restaurant promitator.

— Unde mergem in continuare? intreba ea.

— La Dortmund, ii raspunse el. Cunosc un om in Dort­mund.

— Iubitule, observa ea, tu cunosti cate un om peste tot.