The Negotiator. Negociatorul

— Inteleg, zise el.

— Hristoase, cacatul asta mic tot mai poate sa ne bage in belele mari, se vaita Pyle. Or arata inregistrarile din computer ceva diferit de ceea ce sustine el. Dar daca tot continua sa faca afirmatii din astea, poate ca revizorii contabili de la minister or sa vrea sa arunce o privire, o privire ca lumea. Inainte de apri­lie. Vreau sa spun, stiu foarte bine ca toata treaba asta are aprobarea printului Abdul in persoana si e pentru o cauza buna dar, da?o naibii, stii si dumneata cum sunt oamenii astia. Presupunand ca o sa?si retraga protectia, ca o sa spuna ca habar n?are de asa ceva... Pot sa fac asta, stii foarte bine. Uite ce e, poate ca ar trebui sa pui pur si simplu banii astia la loc si sa gasesti fondurile in alta parte...

Easterhouse statea cu ochii sai albastru deschis pierduti in continuare in desert. E chiar mai rau, prietene, se gandea el. Nu exista nici o permisiune a printului Abdul, nici o aprobare a Casei regale. Si jumatate din bani s?au si dus deja pe finantarea unei lovituri care intr?o buna zi avea sa aduca ordine si disci­ plina, ordinea si disciplina lui, printre economiile zanatice si structurile politice instabile din tot Orientul Mijlociu. Se indoia ca si Casa de Saud vedea lucrurile la fel, sau chiar departamen­tul de Stat.

— Calmeaza?te, Steve, ii spuse el cu glas linistitor. Doar stii pe cine reprezint eu aici. Au sa se ia masuri. Te asigur.

Pyle il conduse sa plece dar nu era linistit deloc. Pana si CIA mai incurca uneori borcanele, isi aminti el cu mare intarziere. Daca ar fi stiut mai multe si ar fi citit mai putina literatura, ar fi trebuit sa stie ca un ofiter superior al Compa­niei nu putea sa aiba gradul de colonel. Langley nu angajeaza fosti ofiteri de ar­mata. Pyle incepu sa se ingrijoreze.

In timp ce cobora scarile, Easterhouse isi dadu seama ca era obligat sa se intoarca in Statele Unite pentru consultari. In orice caz, era timpul. Toate lucru­rile erau la locul lor si ticaiau ca o bomba rabdatoare. Isi depasise termenele. Era cazul sa le pre­zinte patronilor sai un raport asupra situatiei. Si cat era acolo avea sa mentioneze numele lui Andy Laing. Sigur ca omul asta putea fi cumparat, convins sa?si inceteze tirul, cel putin pana in aprilie?

Nu isi dadea seama cat de mult gresea.

— Dieter, ai o datorie fata de mine si a venit scadenta.

Quinn statea cu cunoscutul sau intr?un bar de la doua blo­curi de biroul in care lucra acesta. Sam asculta iar cunoscutul arata ingrijorat.

— Dar, Quinn, te rog incearca sa intelegi. Nu e vorba de re­gulamentul de ordine interioara. Legea federala chiar interzice accesul la morga al celor care nu sunt angajati.

Dieter Lutz era cu zece ani mai tanar decat Quinn dar mult mai prosper. Avea luciul unei cariere infloritoare. De fapt, era reporter superior angajat al ziarului Der Spigel, cea mai mare si mai prestigioasa publicatie de stiri curente din Germania.

Nu fusese insa intotdeauna asa. Pe vremuri era liber?profesionist si traia de azi pe maine, incercand s?o ia cu un pas inain­tea concurentei ori de cate ori aparea cate o istorie. Existase o rapire care ocupase zile in sir prima pagina. In cel mai delicat moment al negocierilor cu rapitorii, Lutz scapase din neatentie un amanunt care aproape ca ratase targul.

Politia infuriata voise sa afle de unde provenea scaparea. Victima era un mare industrias, un binefacator al partidului si Bonnul, facuse presiuni cran­cene asupra politiei. Quinn stiuse cine era vinovatul dar pastrase tacerea. Raul fusese deja facut, trebuia acum reparat si distrugerea unui tanar reporter cu prea mult entuziasm si prea putina minte n?avea cum sa indrepte lucrurile.

— Nu trebuie sa merg chiar eu, ii spuse Quinn rabdator. Tu esti angajat. Tu ai dreptul sa te duci si sa obtii materialul, daca e acolo.

Sediul central al lui Der Spiegel este la nr. 19 pe Brandswiete, o strada scurta dintre canalul Dovenfleet si Ost?west?Strasse. Sub cladirea moderna cu unsprezece etaje se intinde cea mai mare arhiva de ziare din Europa. In ea sunt indosariate mai bine de optsprezece milioane de documente. La vremea cand Lutz si Quinn isi beau berea la barul din Dom?Strasse in dupa?amiaza aceea de noiembrie, computeriza­rea dosarelor incepuse de zece ani. Lutz ofta.

— Foarte bine, spuse el. Cum il cheama?

— Paul Marchais, ii raspunse Quinn. Mercenar belgian. A luptat in Congo intre 1964 si 1968. Si, tot cadrul general al eve­nimentelor din perioada asta.

Dosarele lui Julian Hayman poate ca aveau si ele ceva des­pre Marchais dar Quinn n?avusese cum sa?i dea numele atunci. Lutz se intoarse cu dosarul peste o ora.

— Lucrurile astea nu trebuie sa iasa din posesia mea, spuse el. Si trebuie duse inapoi pana diseara.

— Prostii, i?o reteza Quinn cu amabilitate. Du?te inapoi la lucru. Intoarce?te la ora patru. O sa le ai atunci.

Lutz pleca. Sam nu intelesese discutia in germana dar acum se apleca sa vada ce primise Quinn.

— Ce cauti? intreba ea.

— Vreau sa vad daca ticalosul avea tovarasi, prieteni cu adevarat apropiati, ii raspunse Quinn.

Incepu sa citeasca.

Prima taietura era dintr?un ziar din Antwerp din 1965, o trecere generala in revista a localnicilor inscrisi sa lupte in Congo. Pe vremea aceea pentru Belgia era o problema deosebit de emotionanta istoriile despre rebelii simba care violau, tor­turau si asasinau preotii, calugaritele, plantatorii, misionarii, fe­meile, copiii, multi dintre ei belgieni, ii inzestrasera pe mercena­rii care urmau sa inabuse revolta simba cu un fel de aureola. Articolele erau in flamanda, cu o traducere in germana.

Marchais, Paul: nascut la Licge in 1943, fiul unui tata valon si al unei mame flamande asta explica sonoritatea franceza a numelui unui baiat care isi petrecuse copilaria la Antwerp. Ta­tal ucis la eliberarea Belgiei din 1944/45. Mama s?a intors in Antwerpul natal.

Copilaria petrecuta la mahala, in jurul docurilor. In conflict cu politia inca de mic. Un sir de condamnari minore pana in primavara lui 1964. Apare in Congo cu Grupul Leopard al lui Jacques Schramme. Nici un cuvant despre acuzatia de viol; poate ca politia din Antwerp pastra tacerea in speranta ca avea sa revina si sa fie arestat.

A doua bucata era o mentiune in treacat. In 1966 se pare ca l?a parasit pe Schramme si s?a inrolat in