The Negotiator. Negociatorul

— Domnul Van Eyck, la el acasa, spuse Quinn si ceru car­tea de telefon locala.

Chipul jovial al directorului parcului de distractii, Bertie Van Eyck le zambea larg de pe coperta brosurii, deasupra invi­tatiei scrise pentru toti vizitatorii. Numele fiind flamand iar Wavre adanc implantat in teritoriul francez, nu existau decat trei Van Eyck in cartea de telefon. Unul dintre ei era Albert. Bertie. O adresa din afara orasului. Mancara de pranz si pornira intr?a­colo cu masina, Quinn oprindu?se de mai multe ori ca sa ceara indrumari.

Era o vila placuta pe un drum lung de tara numit Chemin des Charrons. Le raspunse doamna Van Eyck si isi chema so­tul, care se ivi in curand in vesta tricotata de mana si papuci de casa. Din spatele lui se auzea zgomotul unei transmisii sportive de la televizor.

Chiar daca era de origine flamanda, Bertie Van Eyck lucra in domeniul turismului asa ca vorbea atat franceza, cat si fla­manda. Vorbea si engleza la perfectie. De la prima vedere isi re­cunoscu vizitatorii ca fiind americani si le spuse:

— Da, eu sunt Van Eyck. Pot sa va fiu de folos cu ceva?

— Sper din tot sufletul ca da, domnule. Da, sigur ca da, spuse Quinn. Isi luase iar poza sa inocenta si sociabila de turist american, care o trasese pe sfoara pe receptionera de la hotelul Blackwood's. Eu si cu doamna, nevasta mea de fata, am venit in Belgia ca sa incercam sa dam de rudele noastre de aici. Stiti, bunicul meu din partea mamei, el era din Belgia, asa ca am niste veri pe aici si m?am gandit ca poate dau de urma lor, macar unul sau doi, ar fi asa de grozav sa pot sa le povestesc la toti din familie cand ne ducem inapoi in SUA...

Din televizor se auzi o explozie de zbierete. Van Eyck parea vizibil ingrijorat. Liderii campionatului belgian, Tournai, jucau cu campioana franceza Saint Etienne, o partida de prima mana pe care nici un microbist nu putea s?o piarda.

— Tare mi?e teama ca eu n?am nici o ruda in America, in­cepu el.

— Nu, domnule, nu m?ati inteles. Mi s?a spus la Antwerp ca nepotul mamei mele ar putea sa fie angajat pe aici, la un parc de distractii. Paul Marchais?

Van Eyck se incrunta si dadu din. cap.

— Stiu foarte bine ce personal am angajat. Nu avem pe ni­meni cu numele acesta.

— Un tip mare si voinic. Paul Uriasul, asa i se spune. Doi metri inaltime, lat cam asa, tatuat pe mana stanga...

— Ja, ja, dar nu?i Marchais. Paul Lefort, vreti sa spuneti.

— Pai, cine stie, poate si asa, spuse Quinn. Parca imi aduc aminte ca sora mamicii a fost casatorita de doua ori, pesemne ca si?a schimbat numele. Stiti cumva unde locuieste?

— Asteptati, va rog.

Bertie Van Eyck reveni dupa doua minute cu o bucata de hartie. Apoi se intoarse glont la meciul de fotbal. Tournai mar­case un gol si el n?apucase sa?l vada.

— N?am auzit niciodata, ii spuse Sam pe drumul de intoar­cere la Wavre, o caricatura atat de groaznica de nataflet ameri­can in vizita in Europa.

Quinn zambi.

— A mers bine, nu?i asa?

Gasira pensiunea tinuta de Madame Garnier in spatele garii. Se facea deja intuneric. Era o vaduva micuta si uscata, care in­cepu imediat sa?i spuna lui Quinn ca n?avea nici o camera li­bera dar o lasa mai moale cand acesta o anunta ca nu cauta asa ceva ci doar dorea sa aiba ocazia sa discute cu prietenul lui, Paul Lefort. Vorbea franceza atat de fluent, incat vaduva il lua drept francez.

— Dar a plecat, monsieur. S?a dus la lucru.

— La Walibi? intreba Quinn.

— Dar bineinteles. Roata mare. Face revizia motorului din perioada iernii.

Quinn facu un elocvent gest galic de frustrare.

— Nu dau niciodata de el, se planse el. La inceputul lunii trecute am fost la balci si era in concediu.

— Ah, dar nu in concediu, monsieur. I?a murit biata maica?sa. A bolit mult. Si a ingrijit?o pana si?a dat ultima suflare la Antwerp.

Deci asta le spusese. Toata jumatatea lui septembrie si in­treaga luna octombrie lipsise de acasa si de la lucru. Sigur ca da, se gandi Quinn, dar zambi larg si ii multumi doamnei Garnier, dupa care se intoarsera iar patru kilometri pana la balci.

Era tot atat de pustiu ca si in urma cu sase ceasuri dar acum, in intuneric, arata ca un oras fantoma. Quinn sari peste gardul inconjurator si o ajuta pe Sam sa treaca si ea. Pe funda­lul catifelat al noptii putea sa zareasca lanturile negre ale rotii gigantice, cea mai inalta structura din parc.

Trecura pe langa caruselul demontat, ai carui cai vechi de lemn erau precis la adapost, pe langa chioscul cu crenvursti acum cu obloanele trase. Roata mare se inalta deasupra lor in noapte.

— Stai aici, murmura Quinn.

Lasand?o pe Sam in umbra, inainta pana la baza masinii.

— Lefort, striga el incet.

Nici un raspuns.

Scaunele duble care spanzurau de lanturile lor de fier erau acoperite cu o panza care le apara interiorul. Nu era nimeni in sau sub scaunele cele mai apro­piate de pamant. Poate ca omul statea ghemuit in umbra si il astepta. Quinn arunca o privire in spatele lui.