The Negotiator. Negociatorul

Quinn se apleca spre el conspirativ.

— Am luptat acolo din '62 pana in '67, spuse el. Cu Schramme si Wauthier. Misuna de belgieni pe acolo in zilele alea. Mai ales flamanzi. Cei mai buni luptatori din lume.

Kuyper il asculta cu satisfactie. Dadu posomorat din cap, aproband adevarul celor spuse de Quinn.

— Le?am tras o lectie pe cinste nemernicilor alora de negri, asculta?ma pe mine.

Kuyper era si mai satisfacut.

— Era cat pe?aci sa merg si eu, spuse el cu regret. Era clar ca pierduse o ocazie capitala de a ucide o gramada de africani. Numai ca eram la puscarie.

Quinn ii mai turna o bere, a saptea.

— Cel mai bun camarad al meu era de aici, continua el. Erau patru tatuati cu paianjenul. Dar el era cel mai bun. Intr?o noapte ne?am dus cu totii in oras, l?am gasit pe unul care facea tatuaje si m?au initiat si pe mine, ca tot trecusem deja prin toate probele. Poate ca il stii si tu de aici. Paul Uriasul.

Kuyper lasa cuvintele sa?i patrunda foarte incet in minte, se gandi o vreme, se incrunta si dadu din cap.

— Paul care?

— Sa ma ia dracu' daca mai tin minte. Amandoi aveam do­uazeci de ani. Si a trecut atata vreme. Nu?i ziceam decat Paul Uriasul. Un tip imens, peste doi metri. Un malac cat un camion. Avea cel putin 120 kg. Trazni?l?ar... cum ii mai zicea...?

Kuyper se insenina.

— Mi?am adus aminte, il anunta el. Da, bun cu pumnii. A trebuit s?o stearga, intelegi? Cu un pas inaintea curcanilor. De?aia s?a dus in Africa. Nemernicii il cautau pentru un viol. Stai un pic... Marchais. Asta e, Paul Marchais.

— Sigur ca da, il sustinu Quinn. Bun baiat, Paul.

Steve Pyle, directorul general al BIAS, primi scrisoarea lui Andy Laing la zece zile dupa ce acesta o pusese la posta. O citi in intimitatea biroului sau si, dupa ce termina, incepura sa?i tre­mure mainile. Toata treaba asta incepea sa devina un cosmar.

Stia ca noile inregistrari din computere rezistau la o verificare electronica opera colonelului de a sterge un set si a?l in­locui cu altul era aproape geniala dar... Daca i se intampla ceva ministrului, printul Abdul? Daca ministerul avea sa faca revizia din aprilie si printul refuza sa recunoasca aprobarea de strangere a fondurilor? Iar el, Steve Pyle, nu avea decat cuvantul colonelului...

Incerca sa ia legatura cu Easterhouse la telefon, dar acesta era plecat, Pyle nu afla unde, pe undeva prin muntii din nord, de langa Hail, unde facea planuri cu un imam siit care credea ca Allah isi pogorase mana asupra lui si ii adusese papucii Profetu­lui in picioare. Pana sa dea Pyle de colonel aveau sa mai treaca trei zile.

Quinn il indopa pe Kuyper cu bere pana pe la jumatatea dupa?amiezii. Trebuia sa fie foarte prevazator. Prea putin si omul nu avea sa isi dezlege limba in suficienta masura ca sa treaca peste precautia si ursuzenia innascute; prea mult si ar fi cazut pur si simplu lat. Era genul acesta de betiv.

— L?am pierdut din vedere in 1967, spuse Quinn vorbind despre amicul lor comun si disparut Paul Marchais. Am in­tins?o cand a inceput sa fie groasa pentru noi, mercii. Pun rama­sag ca el n?a sters?o. Pesemne ca a sfarsit?o mort in vreun sant.

Kuyper chicoti, se uita in jurul lui si se batu in nas cu gestul pe care?l face un prostanac atunci cand isi inchipuie ca stie ceva deosebit.

— S?a intors, spuse el voios. A scapat. S?a intors aici.

— In Belgia?

— Da l968 tre' sa fi fost. De?abia iesisem si eu de la parnaie. L?am vazut cu ochii mei.

Douazeci si trei de ani, se gandi Quinn. Putea sa fie oriunde.

— Tare mi?ar placea sa mai beau o halba cu Paul Uriasul, sa ne aducem aminte de demult, zise el ganditor.

Kuyper scutura din cap.

— Nici gand, zise el cu glasul omului beat. A disparut. N?a avut incotro, ce crezi, cu toata chestia aia cu politia. Ultima data am auzit ca lucra pe la un balci de distractii de prin sud.

Dupa cinci minute adormea. Quinn se intoarse la hotel des­tul de nesigur pe picioare. Simtea si el nevoia sa doarma.

— E vremea sa?ti mai castigi si tu piinea, ii spuse el lui Sam. Du?te la birou­rile de turism si cere?le sa?ti spuna tot ce stiu des­pre parcurile de distractii, parcurile principale, orice. In sudul tarii.

Era ora 18.30. Dormi douasprezece ore.

— Doua sunt, ii povesti Sam in timp ce?si luau micul dejun in camera. Unul Bellewaerde. Asta?i langa orasul Ieper din capatul cel mai de apus, langa coasta si granita cu Franta. Sau mai e Walibi de langa Wavre. Asta?i la sud de Bruxelles. Am luat bro­surile.

Cu putin inainte de zece, Quinn duse bagajul la masina. Odata ce isi alesesera sistemul de autostrazi, nu era decat o alta cursa rapida, spre sud pe langa Mechelen, ocolind Bruxelles pe drumul de centura din jurul lui, si iar spre sud pe E.40 spre Wavre. Mai departe, parcul de distractii era anuntat prin indi­catoare rutiere.

Era aproape, normal. Toate balciurile de distractii arata triste in frigul posomorat al iernii, cu masinile care vara se cioc­nesc ghemuite in giulgiul lor de panza, pavilioanele reci si pustii, ploaia cenusie scurgandu?se pe lanturile caluseilor si vantul aruncand frunze umede si cafenii in pestera lui Ali Baba. Din cauza ploii fusese intrerupta si activitatea de intretinere. Nici in biroul adminis­tratiei nu era nimeni. Se indreptara spre o cafenea aflata mai jos pe sosea.

— Si acum ce facem? intreba Sam.