The Negotiator. Negociatorul

intr?un costum sobru de afaceri se prezenta la postul de politie cu un teanc de bani ca sa achite daunele de la Montana, sergentul Van Maes rasufla usurat.

— Achitati jumatatea de daune pricinuite de american, ja?

— Plateste pentru tot, ii spuse Quinn de pe banca.

— Platiti si partea lui Kuyper, domnule Quinn? E un crimi­nal, ba inauntru, ba afara, de cand era copil. Are un cazier lung, tot felul de maruntisuri mereu.

— Plateste si pentru el, ii spuse Quinn lui Sam care se con­forma. Avand in vedere ca nu mai exista nici o datorie, mai vrei sa continui ancheta, sergent?

— Nu prea. Puteti pleca.

— Poate sa vina si el? Quinn arata cu mana spre wachtkamer in care Kuyper putea fi vazut prin usa sforaind.

— Il vreti si pe el?

— Sigur, suntem amici.

Sergentul isi ridica sprancenele, il trezi pe Kuyper, ii spuse ca strainul platise si pentru el, norocul lui, ca altfel ar fi stat iar o saptamana la inchisoare. Dar asa, era liber sa plece. Cand ser­gentul Van Maes isi ridica din nou privirea, doamna disparuse. Americanul isi petrecu bratul pe dupa umerii lui Kuyper si ple­cara amandoi clatinandu?se pe treptele postului de politie. Spre marea usurare a sergentului.

La Londra, cei doi oameni linistiti se intalneau in pauza de pranz intr?un restaurant discret in care ospatarii i?au lasat sin­guri de indata ce le?au adus mancarea. Cei doi se stiau din ve­dere, mai bine zis din fotografii. Stia fiecare cum isi castiga cela­lalt existenta. Daca vreun curios ar fi avut obraznicia sa?i in­trebe, ar fi aflat ca englezul era functionar la Ministerul de ex­terne iar celalalt era adjunctul atasatului cultural de la amba­sada sovietica.

N?ar fi aflat insa niciodata, oricate dosare ar fi studiat, ca cel de la Ministe­rul de externe era adjunctul sefului sectiei sovietice de la Century House, sediul serviciului secret de spionaj din Marea Britanie; nici ca cel care, chipurile, organiza vizita Coru­lui de Stat din Georgia era Rezidentul adjunct al KGB?ului in cadrul misiunii. Amandoi stiau ca se aflau acolo cu aprobarea guvernelor lor, ca intalnirea avea loc la cererea rusilor si ca seful SSS reflectase indelung daca sa o permita sau nu. Britanicii cam stiau ce voiau sa ii intrebe rusii.

Dupa ce ramasitele cotletelor de miel au fost indepartate de pe masa si ospatarul a plecat dupa cafele, rusul puse intrebarea cu pricina.

— Ma tem ca da, Vitali Ivanovici, ii raspunse englezul cu gravitate.

Si incepu sa vorbeasca mai multe minute in sir, prezentandu?i descoperirile din raportul de laborator al lui Barnard. Rusul era vizibil zdruncinat.

— E imposibil, spuse el in cele din urma. Negarile guvernu­lui meu sunt cat se poate de adevarate.

Agentul spionajului britanic ramase tacut. Ar fi putut sa?i spuna ca, dupa ce spui destule minciuni, cand ajungi in sfarsit sa spui adevarul e greu sa te mai creada lumea. Dar n?o facu. Dir buzunarul de la piept scoase o fotografie. Rusul o studie.

Imaginea era marita de mai multe ori fata de dimensiunea originala, cat o agrafa de birou. In fotografie avea 10 cm. Un minidet de la Baikonur.

— S?a gasit asupra cadavrului?

Englezul clatina afirmativ din cap.

— Infipt intr?un fragment de os care a ajuns in splina.

— Eu n?am calificarea tehnica, ii spuse rusul. Pot s?o pas­trez?

— De aceea am si adus?o, ii raspunse cel de la SSS.

Drept raspuns, rusul ofta si scoase si el o bucata de hartie. Englezul se uita la ea si se incrunta. Era o adresa din Londra. Rusul ridica din umeri.

— Un mic gest, spuse el. Ceva ce a ajuns sub ochii nostri.

Cei doi isi achitara nota de plata si se despartira. Dupa pa­tru ore, departamentul special si brigada anti?terorista se uneau pentru a face o razie intr?o casa semi?izolata din Mill Hill si a?i aresta pe toti cei patru membri al Unitatii de serviciu activ a A.R.I., capturand suficient echipament de produs bombe ca sa fi realizat o duzina de atacuri majore in capitala.

Quinn ii propuse lui Kuyper sa caute un bar care mai era inca deschis si sa bea ceva in cinstea eliberarii. De data aceasta nu fu intampinat cu nici o obiectiune. Kuyper nu?i purta ran­chiuna pentru incaierarea din bar; de fapt, se plictisea de moarte si bataia il mai inviorase. Faptul ca ii fusese platita amenda era un beneficiu suplimentar. Mai mult, mahmureala de care se resimtea trebuia usurata cu o bere sau doua si daca barbatul cel inalt era si cel care platea...

Franceza lui Kuyper era inceata dar acceptabila. Se parea ca o intelegea mult mai bine decat o vorbea. Quinn i se prezenta drept Jacques Degueldre, cetatean francez din parinti belgieni, plecat multa vreme pe mare cu marina comerciala franceza.

La a doua bere, Kuyper observa tatuajul de pe dosul mainii lui Quinn si si?l oferi mandru si pe al lui pentru comparatie.

— Ehei, ce vremuri, nu? ranji Quinn.

Kuyper chicoti aducandu?si aminte.

— Am spart ceva capete in zilele alea, isi aminti el cu satis­factie. Tu cand ai intrat?

— In Congo, in 1962, ii raspunse Quinn.

Kuyper se incrunta, incercand sa?si dea seama cum puteai sa te inscrii in organizatia Paianjenul in Congo.