tinta la ea timp de o jumatate de secunda cat ii trebuia regizorului din cabina de control sa schimbe camerele pentru a?l prezenta doar pe el in prim?plan.
— ... nu exista nici un om care sa aiba mai mult respect decat mine pentru integritatea si curajul adversarului meu John Cormack. Si tocmai de aceea sustin...
Chipul sau bronzat ar fi picurat sinceritatea prin toti porii, daca nu i?ar fi fost astupati de machiaj.
— .... John, ai indurat mai mult decat oricine. De dragul natiunii, dar mai presus de orice de dragul tau si al Myrei, renunta la intolerabila povara a acestei functii, te implor.
In cabinetul sau particular de la Casa Alba, Presedintele Cormack apasa pe un buton al telecomenzii si stinse ecranul televizorului din cealalta parte a incaperii. Il cunostea pe Hapgood si nu putea sa?l sufere, chiar daca erau amandoi membri ai aceluiasi partid; stia ca individul n?ar fi indraznit niciodata sa?i spuna „John' in fata.
Si totusi... Stia ca individul avea dreptate. Stia ca n?avea cum sa mai reziste multa vreme, ca nu mai era in stare sa conduca. Suferinta ii era atat de adanca, incat nu mai avea nici un chef de lucru, nici un chef sa mai traiasca.
Chiar daca el n?avea de unde sa o stie, doctorul Armitage observase in ultimele doua saptamani unele simptome care il ingrijorasera profund. Odata, probabil cautand ceea ce avea sa descopere, psihiatrul il surprinsese pe Presedinte in garajul subteran, cand acesta cobora din masina dupa una din rarele iesiri de la Casa Alba. Doctorul Armitage surprinsese privirea sefului Executivului atintita asupra tevii de esapament a limuzinei de parca aceasta ii era un vechi prieten spre care ar fi putut sa se intoarca pentru a?si alina durerea.
John Cormack reveni la cartea pe care o citea inainte de emisiunea de la televizor. Era o carte de poezii, ceva ce le predase el candva studentilor la Yale. Isi amintea un vers. Ceva scris de John Keats. Tinarul poet englez, mort la 26 de ani, cunoscuse ca putini altii melancolia si o exprimase mai bine ca oricine. Gasi pasajul pe care il cauta: „Oda privighetorii'.
...
Puse jos cartea deschisa si se lasa pe spate, cu ochii pierduti la volumele bogat ornamentate din jurul corniselor cabinetului particular pentru cel mai puternic om din lume. Sa incetezi la miezul noptii fara de dureri... Cat de ispititor, reflecta el, cat de ispititor...
Quinn isi alese ora zece si jumatate din aceiasi seara, o ora la care cei mai multi oameni erau acasa, dar nu inca in pat gata sa adoarma. Era in cabina telefonica a unui hotel bun, genul in care cabinele mai au inca usi care sa?l lase pe vorbitor in intimitate. Auzi telefonul sunand de trei ori la numarul respectiv; dupa care receptorul fu ridicat.
— Da?
Il mai auzise vorbind si alta data, dar acest unic cuvant nu era suficient ca sa ii recunoasca glasul.
Quinn vorbi cu vocea linistita, aproape soptita, a lui Moss, punctandu?si cuvintele cu cate un suierat ocazional al narilor deteriorate.
— Moss, zise el.
Urma o pauza.
— Nu trebuie sa imi dai telefon aici decat in caz de urgenta. Doar ti?am spus asta.
Daduse lovitura. Quinn lasa sa?i scape un oftat adanc.
— Este, zise el incet. L?am aranjat pe Quinn. Si pe fata. Si McCrea a fost... terminat.
— Nu cred ca vreau sa am cunostinta de treburile astea, zise glasul.
— Ar trebui, ii spuse Quinn inainte ca omul sa poata sa inchida. A lasat un manuscris, Quinn. Chiar acum il am la mine.
— Manuscris?
— Exact. NU stiu de unde a luat amanuntele, cum a dat de ele, dar totul e aici. Cele cinci nume stii dumneata, cei de la spate. Eu, McCrea, Orsini, Zack, Marchais, Pretorius. Totul.. Nume, date, ore, locuri. Ce s?a intamplat si de ce... si cine.
Urma o pauza prelungita.
— Ma include si pe mine? intreba glasul.
— Am spus, totul.
Quinn putea sa?i auda respiratia.
— Cate exemplare?
— Numai unul. Era intr?o cabana din nordul Vermontului. Nu?s masini xerox pe acolo. Am unica lui copie chiar aici.
— Inteleg. Unde esti?
— La Washington.
— Cred ca?i mai bine sa mi?o dai mie.
