The Negotiator. Negociatorul

Negociatorul Frederick Forsyth

Visul ii revenise din nou, cu putin inainte sa inceapa ploaia. Dar el n?o au­zea. In somn, visul il stapanea.

Se facea ca era iar acolo sus, in poiana aceea din Sicilia, spanzurata mult deasupra Taorminei. Iesea dintre copaci si inainta incet inspre centrul ei, conform intelegerii. Cu valiza di­plomat in mana dreapta. Se oprea in mijlocul luminisului, lasa jos valiza, se dadea sase pasi inapoi si se aseza in genunchi. Conform intelegerii. Valiza continea un miliard de lire italiene.

Sase saptamani durasera tratativele pentru eliberarea copilu­lui, foarte putin fata de cele mai multe dintre cazurile prece­dente. Uneori, acestea se prelungeau luni si luni de zile. Sase saptamani statuse alaturi de expertul de la biroul carabinierilor din Roma tot sicilian si el, dar de partea ingerilor pentru a?l sfatui asupra tacticii. De vorbit, vorbise ofiterul. Si, slava Domnului, se ajunsese la un acord: fiica bijutierului din Milano, rapita din casa de vara a familiei de langa plaja din Cefalu, avea sa fie eliberata, in schimbul unei rascumparari de aproape un milion de dolari, dupa o cerere initiala de cinci ori pe atata, dar, in sfarsit, Mafia acceptase.

Din cealalta parte a poienei se ivi un barbat neras, necioplit, mascat, cu o pusca Lapara spanzurata pe umar. Tinea de mana o fetita de zece ani, desculta, speriata dar, dupa toate aparen­tele, nevatamata. Fizic, cel putin. Cei doi se indreptau spre el; vedea ochii banditului atintiti mai intai asupra lui prin masca si apoi cercetator spre padurea din spate.

Mafiotul se opri la valiza, se rasti la fata sa stea pe loc. Aceasta il asculta dar isi atinti ochii negri si adanci aspra salva­torului. Nu mai e mult, fetito. Stai acolo, draguto.

Banditul cerceta fisicurile de bani din valiza ca sa se con­vinga ca nu a fost inselat. Barbatul cel inalt si fata continuara sa se priveasca. Barbatul ii facu cu ochiul; ea ii raspunse cu un zambet abia mijit. Banditul inchise valiza si incepu sa se retraga cu fata spre padure. Ajunse la copaci si atunci se intampla.

Nu era carabinierul din Roma, nu; ci nataraul local. Se auzi o rafala de arme; banditul cu valiza se impiedica si cazu. Si, bi­neinteles, amicii ii erau adunati cu totii acolo, in pinii din spate, ca sa?l acopere. Trageau si ei. Intr?o clipa, luminisul era sfasiat de lanturi de gloante zburatoare. Barbatul striga: „Jos!' in ita­liana dar fata nu?l auzea, sau era cuprinsa de panica, si incepu sa alerge spre el. Barbatul se ridica si se arunca peste cei sase sau sapte metri care ii desparteau.

Aproape ca izbuti. O vedea acolo, dupa degete, la cativa cen­timetri de mana lui dreapta care ar fi tras?o jos, in siguranta, in iarba inalta. Putea sa?i vada spaima din ochii uriasi, dintii mi­cuti din gura care scotea tipete de groaza... si apoi trandafirul rosu, stralucitor, care?i inflorea pe pieptul rochiei de bumbac. Si fata cazu parca impinsa de la spate si el nu putu sa uite cum zacea acolo, acoperind?o cu trupul lui pana cand inceta ti­rul si mafiotii isi luara talpasita prin padure. Nu putea uita cum ramasese acolo, leganand in brate trupul inert, plangand si stri­gand catre politistul local care nu intelegea nimica si isi cerea cu intarziere scuze: „Nu, nu, Iisuse adorat, nu iarasi... '

CAPITOLUL UNU

NOIEMBRIE 1989

Iarna sosise, devreme in anul acela. Pe la sfarsitul lunii deasupra acoperisu­lui aler­gau deja primii ei cercetasi, purtati de vantul aspru dinspre ste­pele de nord?vest, ca sa sondeze fortificatiile Moscovei.

Cladirea Statului Major General se afla pe strada Frunze la numarul 19, un edificiu cenusiu de piatra din anii '30, cu fatada indreptata spre mult mai moderna anexa de opt etaje de pe cea­lalta parte a strazii. La fereastra sa de la ultimul etaj al acestui bloc vechi statea Seful Statului Major Sovietic, uitandu?se la volbura inghetata, intr?o dispozitie la fel de sumbra ca si iarna care se apropia.

Maresalul Ivan K. Kozlov trecuse cu doi ani de varsta statu­tara de pensionare, dar in Uniunea Sovietica, la fel ca peste tot in lume, cei care alcatuiesc legile nu isi inchipuie niciodata ca acestea li s?ar putea aplica si dumnealor. La inceputul anului luase locul maresalului Akromeev, spre surprinderea celor mai multi din ierarhia militara. Cei doi nu semanau deloc, asa cum nu seamana creta cu branza. Akromeev fusese un intelectual, mic de stat si slab ca un bat; Kozlov era o namila voluminoasa, ne­cioplita, cu parul alb, soldat din cap pana in picioare, descen­dent din tata, bunic si unchi soldati. Desi de?abia cel de?al trei­lea Prim Adjunct Sef inainte de promovare, sarise peste ceilalti doi dinaintea sa, care se retrasesera discret la pensie. Nimeni nu se indoia de ce ajunsese in frunte; din 1987 pana in 1989 supra­veghease expert si fara incidente retragerea sovietica din Afga­nistan, actiune realizata fara urma de scandal, infrangerea ma­jora sau (cel mai important dintre toate) pierdere publica a re­ putatiei nationale, chiar daca lupii lui Allah incercasera sa muste calcaiele rusesti tot drumul pana la Trecatoa­rea Salang. Operatiunea aceasta ii atrasese o mare reputatie la Moscova si il adusese in atentia personala a insusi Secretarului General.

Dar in timp ce?si facea datoria, castigandu?si bastonul de ma­resal, Kozlov facuse si un legamant cu sine insusi: niciodata sa nu isi mai conduca preaiubita Armata Sovietica in retragere pentru ca, in ciuda abundentei reclame publici­ta­re, Afganistanul fusese o infrangere. Tocmai perspectiva unui nou Afganistan care se profila la orizont ii produsese acea dispozitie sumbra care il stapanea, in timp ce se uita prin geamul dublu la rafalele orizontale de mici particule de gheata care se repezeau periodic pe langa fereastra.

Motivul acestei dispozitii se afla intr?un raport de pe biroul sau, raport pe care i?l ceruse chiar el celui mai stralucit dintre protejatii sai, un tanar gene­ral?maior pe care il adusese la Statul Major de la Kabul. Kaminski absolvise academia, avea o gandire profunda si, pe deasupra, era un geniu al organizarii iar maresalul ii daduse locul doi in domeniul logisticii. Ca toti combatantii cu experienta, Kozlov stia mai bine decat ceilalti ca bataliile nu se castiga prin curaj sau sacrificiu si nici prin generali straluciti; se castiga daca ai aparatura adecvata la locul adecvat si in momentul adecvat, si inca in cantitati foarte mari.

Isi amintea si acum cu amaraciune cum, soldat de trupa 18 ani, fusese martor la inaintarea fulgeratoare a superbei ma­sini de razboi germane prin fortificatiile Patriei, in timp ce Ar­mata Rosie, anemiata de epurarea lui Stalin din 1938 si echi­pata cu relicve, incerca sa stavileasca torentul. Chiar parintele lui cazuse incercand sa apere o pozitie imposibila la Smolensk luptand cu arme cu percutie impotriva zgomotoaselor regimente de blindate. Data viitoare, isi jurase el, vor avea echipamentul adecvat, si inca din belsug. Isi dedicase o mare parte a carierei sale militare acestei idei si acum ajunsese seful celor cinci arme ale URSS?ului: Armata, Marina, Aviatia, Fortele de Rachete Strategice si Apararea Antiaeriana a Patriei. Si toate acestea erau puse in fata unei posibile infrangeri din cauza raportului de trei sute de pagini de pe biroul lui.

Il citise de doua ori, noaptea in apartamentul sau spartan de pe Kutuzov Prospect si din nou dimineata la birou unde, de cum ajunsese la ora 7.00, isi scosese telefonul din priza. Se in­toarse de la fereastra, se indrepta cu pasi mari spre biroul masiv din capul mesei de conferinte in forma de T si rasfoi din nou ultimele pagini ale raportului.

SUMAR