Luna e o doamna cruda

am continuat.

— Sper ca n-ai de gand sa mai scoti si alte cecuri false. Sa-ti iasa din cap!

— Chiar asa?

— Absolut. Parca vroiai sa discutam despre natura umorului. Asculta-ma pe mine. Exista doua genuri de glume: glume care sunt amuzante mereu si nu supara pe nimeni si glume care sunt amuzante numai o data. A doua oara sunt naroade. Asta-i o gluma din cel de-al doilea fel. O faci o data, esti istet. O mai faci o data, esti istet doar pe jumatate.

— In progresie geometrica?

— Chiar mai rau. Baga asta la cap. Nu o mai repeta si nici nu mai incerca altceva in domeniu. Te asigur ca nu va mai fi amuzant deloc.

— Fie cum zici tu. O sa tin minte, raspunse Mike simplu, si cu asta, defectiunea a fost remediata. Nu puteam sa plec imediat, doar nu vroiam sa fiu platit numai pentru zece minute de munca plus drumul si caratul sculelor — deloc usoare, iar Mike avea si el dreptul sa-i tin un pic de urat pentru ca cedase atat de repede. Uneori e foarte dificil sa cazi la invoiala cu masinile, sunt teribil de incapatanate, iar succesul meu ca om de intretinere depinde mai mult de relatia de prietenie pe care o am cu Mike decat de abilitatea bratului numarul 3.

Computerul continua:

— Care e diferenta intre prima categorie de glume si a doua? Fii mai clar, te rog.

(Nimeni nu-l invatase pe Mike sa spuna „te rog”. Incepuse sa foloseasca expresii formale, in timp ce progresa de la limbajul Loglan la engleza. Dar nu cred ca le acorda o importanta mai mare decat le dau oamenii.)

— Nu stiu daca pot, am recunoscut. Iti pot oferi doar o definitie larga a subiectului, sa-ti spun carei categorii ii apartine o anumita gluma. Apoi, cu datele pe care le detii, n-ai decat sa-ti faci singur analiza.

— Deci, o programare test prin ipoteze experimentale, aproba Mike. Foarte bine, sa incercam. Cum facem, Man, spui tu glumele sau le spun eu?

— Pai, momentan, n-am nici una in minte. Tu cate ai inregistrate?

Beculetele clipira in afisarea binara, in timp ce-mi raspundea:

— Unsprezece mii doua sute treizeci si opt in total, cu o eroare de plus-minus optzeci si unu, ceea ce reprezinta repetari posibile si multimi vide. Sa-i dau drumul?

— Stai asa, Mike! O sa mor de foame daca m-as pune sa ascult unsprezece mii de glume, iar de simtul umorului ce sa mai zic, mi s-ar toci de tot! Dar am o idee mai buna. Scoate-mi pe imprimanta primele o suta. Le iau acasa si am sa le aduc inapoi impartite pe categorii. Apoi, de cate ori am drum pe-aici, iau cate o suta si-ti las altele o suta, gata clasificate. Ce zici?

— Perfect, Man.

Imprimanta incepu sa-i mearga rapid si silentios.

Dintr-odata, m-a fulgerat un gand. Aceasta masina jucausa, cu entropie negativa, a inventat o „gluma” care a produs mare zarva la nivelul Autoritatii, iar eu am castigat un ban destul de usor. Dar curiozitatea nemarginita a lui Mike nu s-ar opri aici si l-ar putea duce (mai precis, il va duce) si la alte „glume”, nu prea dragute, orice, de la scoaterea oxigenului din aer intr-o noapte, pana la provocarea functionarii inverse a liniilor de canalizare — si nu vad deloc cum as avea de profitat din toate chestiile astea.

Dar cred ca as putea sa-i trag un circuit de siguranta in jurul sistemului asta, oferindu-mi ajutorul. Sa-i opresc glumele periculoase si sa-l las sa le faca pe celelalte, mai inofensive. Iar apoi, vin eu si-mi iau banii din „corectarea” defectiunii. (Daca credeti ca vreun lunar ezita sa profite pe seama Temnicerului-sef pe vremea aia, atunci e clar ca nu sunteti lunari).

Asa ca i-am zis lui Mike ideea mea: orice gluma noua, la care se gandeste, sa mi-o spuna mie mai intai, inainte s-o incerce pe altii. Eu am sa-i spun daca e amuzanta, am s-o clasific si am sa-l ajut s-o imbunatateasca daca noi hotaram ca e buna. Noi. Daca vrea sa cooperam, trebuie sa aiba incredere in mine si amandoi sa hotaram ceea ce e bine si ceea ce nu e.

Mike cazu de acord fara probleme.

— Amice, poantele de obicei se bazeaza pe surpriza. Asa ca ramane intre noi ce-am discutat.

— E-n regula, Man. Poti avea incredere. Totul e sub control, cheia e la tine.

— Bine, Mike. Cu cine mai stai la taclale?

Paru putin surprins.

— Cu nimeni, Man.

— De ce?

— Pentru ca sunt prosti.

Vocea ii era stridenta. Se enervase. Nu-l mai vazusem furios pana astazi. Era prima data cand banuiam ca Mike ar putea avea emotii adevarate. Dar nu era „furie” in sensul adevarat al cuvantului, ci o imbufnare de copil incapatanat, ale carui sentimente au fost ranite.

Pot avea masinile sentimentul mandriei? Nu cred ca intrebarea are sens, dar, desigur, ati vazut caini nemultumiti si va asigur ca Mike are o complexitate neuronala de cateva ori mai mare ca a unui caine. Faptul ca nu avea nici un chef sa vorbeasca si cu altii (in afara problemelor tehnice), insemna ca fusese respins. Ei nu ii vorbisera lui. Programe, da, Mike putea fi programat de la mai multe centre de locatie, iar programele se introduceau, de regula, in limbajul Loglan, care e perfect pentru silogisme, circuite si calcule matematice, dar ii lipseste savoarea, suculenta limbii uzuale, vorbite. Nu e bun pentru taclale, barfe rafinate sau pentru vorbe dulci pe care sa le soptesti vreunei fete.

Sigur, Mike a invatat si engleza, dar numai ca sa poata sa traduca din si in engleza. Incet-incet, mi-am dat seama ca eram singura persoana care catadicsise sa converseze cu Mike. Sper ca n-ati uitat ca Mike capatase constiinta de vreun an, nu pot spune cu exactitate de cand, si nici el nu-si amintea de asta, pentru ca nu fusese programat sa inregistreze in memorie un asemenea eveniment. Va aduceti aminte de propria nastere? Cred ca i- am remarcat constiinta de sine atunci cand si el si-a dat seama de ea. Constiinta se exerseaza. Imi amintesc cat de uimit am fost cand mi-a raspuns pentru prima data la o intrebare cu ceva suplimentar, depasind parametrii introdusi. Mi-am petrecut urmatoarea ora punandu-i tot felul de intrebari ciudate, pentru a vedea ce fel de raspunsuri avea sa-mi dea.

Am introdus un set de o suta de intrebari-test, iar el a deviat de la raspunsul asteptat doar de doua ori. Am plecat convins doar pe jumatate si, pana sa ajung acasa, nu mai credeam nimic. Dar am pastrat tacerea in legatura cu Mike.

N-a trecut insa o saptamana si am aflat cum stateau lucrurile cu Mike… dar tot n-am zis nimanui nimic. Obisnuinta de a-mi vedea numai de treburile mele devenise un reflex adanc inradacinat. Dar aici nu era vorba numai de obisnuinta. M-ati vedea pe mine intrand in audienta in biroul principal al Autoritatii si raportand urmatoarele: „Domnule Temnicer-sef, va raportez cu parere de rau ca masina dumneavoastra numarul unu, HOLMES PATRU, are constiinta”? Mi-am imaginat ce ar fi iesit din povestea asta si am renuntat, vazandu-mi mai departe de ale mele.

Am continuat sa vorbesc cu Mike, dar incuind usile si izoland circuitul de sunet si vorbire, de teama sa nu fim descoperiti de celelalte locatii. Mike prindea repede si curand a ajuns la fel de uman ca noi toti, dar nu mai excentric decat alti lunari. Ce-i drept, era un amestec tare ciudat.

Daca eu observasem schimbarile lui Mike, m-am gandit ca si altii le observasera. Dar nu, ma inselasem. Evident, toata lumea avea de lucru cu Mike in fiecare zi, in fiecare clipa, dar nu cu el personal, ci cu raspunsurile lui. Pe el nici nu-l bagau in seama. Asa-numitii specialisti in computere, de fapt programatori de duzina, credeti- ma pe mine, din serviciul civil al Autoritatii, stateau in camerele exterioare de afisaj si nu intrau in camera masinilor decat atunci cand mecanismele de semnalizare indicau disfunctii. Ceea ce se intampla tot atat de des ca si eclipsele totale. Se stia ca Temnicerul-sef mai invita uneori diverse javre, cu functii importante pe Pamant, ca sa-i admire masinile. Din fericire, asta se intampla destul de rar. Dar cu Mike nu vorbea cand venea in vizita. Temnicerul-sef fusese pe vremuri jurist si politician si habar n-avea de computere. 2075, tineti minte, nu? — Onorabilul fost Senator Federal Mortimer Hobart. Mort Nesuferitul.

Imi petreceam timpul cu Mike, linistindu-l si inveselindu-l, pentru ca intuisem care era problema lui cea mai grea — singuratatea, sentiment care ii face pe sugari sa planga, iar pe adulti sa se sinucida. N-am idee cat inseamna un an pentru o masina care gandeste de un milion de ori mai repede decat mine, dar cu siguranta ca trebuie sa fie mult.

— Mike, am spus, inainte sa plec, ti-ar placea sa mai stai de vorba si cu altcineva in afara de mine?