Luna e o doamna cruda

— Shorty! Ma auzi si-mi zambi larg.

— Ura, Mannie.

Veni spre noi.

— Tare ma bucur ca ai venit, omule!

— Inca nu sunt sigur daca sunt primit, am zis. Blocaj pe traseu.

— Nu are bilet, zise portarul.

Shorty se cauta prin buzunare si-mi puse unul in mana.

— Acum are. Haide, Mannie.

— Stai sa vad stampila de pe el, nu se lasa portarul.

— E stampila mea, ii zise calm Shorty. E-n regula, tovarisci¹?

Nimeni nu e atat de nebun incat sa se certe cu Shorty. Nu stiu cum de-a ajuns sa fie implicat intr-o crima. Am coborat in fata, in locul rezervat grangurilor.

— Hai sa-ti prezint o fetiscana micuta si draguta, imi zise Shorty.

Era „micuta” doar pentru Shorty. Nu sunt un tip scund, am 1, 75, dar ea era mai inalta decat mine — avea cam 1, 80 dupa cum am aflat mai tarziu, cantarea saptezeci de kilograme, era zvelta si tot atat de blonda pe cat era Shorty de negru. M-am gandit ca trebuie sa fie o deportata, rareori culorile pielii raman nealterate dupa prima generatie. Avea o fata placuta, chiar draguta, si o gramada de bucle blonde, ce-i incadrau fata luminoasa, energica si incantatoare.

M-am oprit la trei pasi distanta, am privit-o si am fluierat. Nu se misca, dar dadu din cap in semn de salut sau ca sa-mi multumeasca, neglijent totusi. Cu siguranta ca era satula de complimente. Shorty astepta sa terminam cu fasoanele, apoi zise linistit:

— Wyoh, asta e camaradul Mannie, cel mai bun sapator care a forat vreodata un tunel. Apoi, catre mine: Mannie, fetita asta e Wyoming Knott si a venit tocmai din Platon ca sa ne povesteasca cum e viata prin Hong Kong. Nu e dragut din partea ei? Am dat mana cu ea.

— Zi-mi „Wye”, Mannie, dar sa nu zici „De ce nu”[11] .

Era cat pe-aici s-o fac, dar m-am stapanit si i-am zis:

— Bine, Wye.

Se uita la capul meu descoperit si-mi zise:

— Deci, esti miner. Shorty, de ce n-are sapca? Credeam ca minerii de pe-aici fac parte din organizatii.

Ea si cu Shorty purtau sepci rosii ca a portarului si cam o treime din oamenii adunati aveau asemenea sepci rosii.

— Nu mai sunt miner, i-am explicat. Asta s-a intamplat inainte sa-mi pierd aripa.

Si mi-am ridicat mana stanga, ca sa-mi vada sudura care unea proteza de bratul propriu-zis (nu m-a deranjat niciodata sa arat chestia asta femeilor, pe unele le scarbeste, altora le trezeste sentimente materne).

— In prezent ma ocup de computere.

Wye mi-o' reteza taios:

— Informator al Autoritatii?

Chiar si in zilele astea moderne, sa zicem, cand pe Luna sunt tot atat de multe femei ca si barbati, am ramas un demodat si nu pot sa fiu grosolan cu femeile, indiferent din ce motive, totusi, ele au prea mult din ceea ce ne lipseste noua barbatilor. Dar ea imi atinsese un punct sensibil, asa ca m-am rastit:

— Nu sunt angajat al Temnicerului-sef. Sunt particular si fac afaceri cu Autoritatea…

— Bine, raspunse de data asta cu o voce mai calda. Toata lumea face afaceri cu Autoritatea, nu o putem evita si de-aici vine necazul. Si cred ca noi vom fi cei care vom schimba lucrurile.

Noi? Cum? m-am intrebat. Toata lumea face afaceri cu Autoritatea pentru acelasi motiv pentru care facem afaceri cu legea gravitatiei. Sau o sa schimbam si asta? Dar mi-am pastrat gandurile pentru mine, nedorind sa contrazic o doamna.

— Mannie nu pune probleme, spuse Shorty amabil. Nu tine cu ei, bag mana-n foc pentru el. Uite o sapca, adauga, cautandu-se prin buzunare. Incepu sa mi-o potriveasca pe cap.

Wyoming Knott ii lua sapca.

— Il sustii tu?

— Daca am zis da, asa ramane.

— Ei bine, uite cum facem noi in Hong Kong.

Veni in fata mea, imi puse sapca pe cap si ma saruta apasat pe buze.

Fara graba. Sarutarea lui Wye era ceva cu mult mai real decat bucuriile casniciei cu majoritatea femeilor de pe Luna. Daca as fi fost Mike, cu siguranta mi s-ar fi aprins toate luminitele pe loc. Ma simteam ca un ciborg caruia i s-a activat centrul placerii.

Mi-am dat seama ca se terminase si ca oamenii fluierau. Am clipit de mai multe ori si am zis:

— Ma bucur ca sunt cu voi. In ce m-am bagat?

Wyoming imi zise:

— Chiar nu stii?

Se baga si Shorty in vorba:

— Intrunirea e pe cale sa inceapa, ei, o sa afle el. Stai jos, Man. Te rog, Wyoh, ia si tu un loc.

M-am asezat, in timp ce un barbat lovea intr-o masa cu un ciocanel. Se facu auzit in toata sala cu ajutorul ciocanelului si al unui amplificator puternic.

— Inchideti usile! striga catre multime. Este o adunare restransa. Verificati-i pe cei din fata voastra, din spate, de pe laterale, iar daca nu-i cunoasteti si nimeni nu poate garanta pentru ei, dati-i afara!

— Afara cu ei, la dracu'! urla cineva. Scoateti-i prin cea mai apropiata ecluza!

— Liniste, va rog! O sa facem si asta intr-o buna zi.

Se produse agitatie si incaierare, iar unui barbat i se smulse sapca rosie din cap si fu dat afara, trecand in zbor planat prin usa. Nu cred ca si-a dat seama ce se petrece, probabil lesinase. O femeie fu poftita sa iasa destul de politicos, dar ea nu raspunse cu aceeasi moneda. I-a cam injurat pe cei care o evacuau. M-am simtit stanjenit.

In sfarsit, s-au inchis usile. Incepu muzica, iar steagul fu desfasurat deasupra platformei. Pe el era scris: „LIBERTATE! EGALITATE! FRATERNITATE!” Toata lumea fluiera, unii incepura sa cante tare si fals: „Sculati voi prizonieri ai foamei… ” Dar n-am vazut pe nici unul care sa arate cat de cat infometat. Insa cantecul mi-a adus aminte ca nu mancasem de la ora doua. Speram ca nu va dura prea mult, pentru ca aparatul meu de inregistrare nu tinea decat doua ore si ma intrebam ce s-ar intampla daca ei ar sti asta. M-ar arunca prin aer ca pe o minge, ca sa aterizez cu o bufnitura dureroasa? Sau ma vor elimina? Dar nu-mi faceam griji, doar construisem acel dispozitiv de inregistrare folosindu-ma de bratul nr. 3 si numai un mecanic specializat in lucruri miniaturale si-ar fi dat seama ce era.

Au inceput discursurile.

Continutul logic al ideilor era aproape inexistent. Un individ ne propuse sa marsaluim pana la resedinta Temnicerului-sef, „umar la umar” si sa ne cerem drepturile. Ia ganditi-va un pic. Am face noi asa ceva in capsulele metroului, care ne-ar duce unul cate unul pana la statia lui particulara? Iar garzile lui ce vor face? Sau, mai bine, sa ne punem costumele de presiune si sa iesim afara la suprafata pana la ecluza superioara a resedintei lui? Daca ai lasere de foraj si energie de ajuns, poti deschide orice ecluza, dar ce faci mai departe in jos? Merg lifturile? Instalatia urca si coboara oricum asa ca, haideti fratilor, sa ne napustim la ecluza urmatoare!

Nu ma intereseaza o asemenea munca la presiunea zero, se intampla prea des ghinioane cu costumele astea de presiune, mai ales cand „cineva” are grija sa se intample. Unul din primele lucruri invatate despre Luna, de pe vremea primelor nave de condamnati, a fost acela ca presiunea zero este un loc pentru oamenii cu maniere alese. Sefii cu caracter urat nu rezistau prea multor schimburi — li se intampla un „accident”, iar sefii cei mari se invatasera sa nu cerceteze „accidentele”, altfel ar fi patit si ei la fel. Conditiile grele daramau cam 70% din oameni in acei ani de inceput, iar cei, care rezistau si ramaneau in viata erau persoane foarte deosebite. Nici blanzi si nici blegi, Luna nu e un loc pentru dintr-astia. Numai pentru bine-crescuti.

Dar aveam senzatia ca se adunasera in seara asta, in Stilyagi Hall, toate capetele infierbantate de pe Luna. Toti fluierau si ovationau la taraboiul creat de chestia cu „umar la umar”.