Luna e o doamna cruda

multumire, apoi imi sopti:

— Cum m-am descurcat?

— Minunat, am linistit-o. Grozav!

Paru ca se simte mai bine.

Dar, recunosc, nu am fost sincer cu ea. Fusese intr-adevar „minunata” acolo in mijlocul multimii pe care reusise s-o influenteze. Dar oratoria este arta vorbariei goale. Stim de cand ne nastem ca suntem sclavi si ca nu putem sa schimbam nimic. E adevarat, nu suntem cumparati sau vanduti, dar atat timp cat Autoritatea detine monopolul asupra a ceea ce noua ne este necesar pentru traiul zilnic, inseamna ca suntem sclavi.

Dar ce putem face? Temnicerul-sef nu este proprietarul nostru. Daca ar fi fost, am fi gasit un mod de a-l elimina. Dar Autoritatea Lunara nu e pe Luna, ci pe Terra, iar noi nu avem nici o nava, nici macar o prapadita bomba cu hidrogen. Pe Luna nu exista nici un fel de arme, desi nu prea stiu ce nevoie am fi avut de ele. Poate doar ca sa ne impuscam intre noi.

Noi eram trei milioane, neinarmati si neputinciosi, iar ei unsprezece miliarde, cu nave, bombe si arme. Puteam doar sa le cream neplaceri, dar cat poate rezista un tata sa nu-si bata copilul, daca acesta face numai nazbatii?

Nu eram impresionat de nimic. Asa cum scrie si in Biblie, Dumnezeu se afla de partea artileriei grele.

Iar ei trancaneau, ce sa faca, cum sa se organizeze si asa mai departe, si iar am auzit lozinca „umar la umar”. Ca sa potoleasca spiritele, presedintele isi folosi din plin ciocanelul, dar eu incepusem sa ma plictisesc. Insa am devenit dintr-odata atent cand am auzit o voce cunoscuta:

— Domnule Presedinte, va rog! As putea avea permisiunea salii pentru cinci minute?

M-am uitat in jur. Nu putea fi decat profesorul Bernardo de la Paz, pe care lesne il ghiceai dupa stilul demodat de a vorbi, chiar daca nu ii cunosteai vocea. Era un barbat distins, cu par alb, ondulat, cu gropite in obraji si voce vesela. Nu stiu cat de batran era, dar stiu ca era batran si in copilaria mea, cand l-am cunoscut.

Fusese deportat inainte de nasterea mea, dar nu suferise nici o condamnare. Era exilat politic la fel ca si Temnicerul-sef, dar era un om periculos si, in locul unei slujbe grase de paznic al bunurilor materiale si umane, profesorul fusese aruncat la gunoi, sa traiasca ori sa moara de foame.

Fara indoiala, ar fi putut preda in orice scoala din Luna City, dar nu a facut-o. A muncit o vreme spaland vase, din cate am auzit, apoi ca „baby sitter”, a pus pe picioare o cresa si apoi, cu timpul, o gradinita. Cand l-am cunoscut eu, conducea o cresa, o scoala cu internat de la nivelul de gradinita, scoala primara si gimnaziala pana la liceu. Angajase treizeci de profesori si pregatise o programa cu cursuri de colegiu.

Nu am stat niciodata la internat, dar am invatat sub conducerea lui. La paisprezece ani am fost cooptat intr-o familie care m-a trimis la scoala, intrucat invatasem numai timp de vreo trei ani si facusem cateva ore suplimentare, fara un program riguros. Sotia mea cea mai in varsta era o femeie energica si datorita ei am facut scoala.

Inca de la inceput, imi placuse de profesor. Iti putea preda orice, chiar daca erau materii despre, care habar n-avea, daca elevul vroia sa stie, profesorul zambea, stabilea un pret, cauta prin carti si invata cateva lectii inainte de ora. Sau odata cu tine, desi ii venea greu s-o faca. Niciodata nu pretindea ca stie mai multe decat stia cu adevarat. De la el am invatat algebra si, pana sa ajungem la cubice, eu ii corectam extemporalele la fel de des cum o facea si el cu ale mele, dar spre deosebire de mine, el intra la lectii cu placere.

Tot de la el am invatat si electronica, iar mai tarziu eu il invatam pe el, asa ca a incetat sa-mi mai ia bani pe lectii si am continuat impreuna cot la cot ca doi parteneri, pana cand a dat peste un inginer care a binevoit sa ne lumineze, dandu-ne lectii pentru niscai bani in plus. Ne-am inhamat la chestia asta, platindu-l amandoi pe noul nostru profesor, iar profesorul de la Paz incerca sa se tina dupa ritmul meu de munca, stangaci si lent, dar era fericit ca are ocazia sa-si puna mintea la contributie.

Presedintele batu cu ciocanelul.

— Suntem bucurosi sa-i acordam profesorului de la Paz atat timp cat doreste. Hei, voi de-acolo din spate, lasati gura daca nu vreti sa incerc ciocanul pe testele voastre.

Profesorul ajunse la platforma, iar oamenii se potolira, devenind aproape tot atat de tacuti cat sunt lunarii de obicei. Se vedea ca era un om respectat.

— O sa fiu scurt, incepu el.

Se opri ca sa se uite la Wyoming. O privi din cap pana in picioare fluierand.

— Incantatoare senorita, zise el, il puteti ierta oare pe nefericitul de mine? Pentru ca ma vad silit sa va spun ca nu sunt de acord cu discursul dumneavoastra elocvent.

Wyoh se zbarli la el.

— Cum nu sunteti de acord? Dar ceea ce am spus este adevarat.

— Va rog! nu sunt de acord asupra unui singur punct. Pot continua?

— Bine, dati-i drumul!

— Aveti dreptate cand spuneti ca Autoritatea trebuie sa dispara. Este ridicol, inadmisibil, sa ne lasam condusi de un dictator iresponsabil cand e vorba de economia noastra! Prin sistemul introdus de el, loveste intr-un drept fundamental al omului, dreptul de a face tranzactii pe o piata de marfuri libera. Dar aici, va sugerez, cu respect, ca gresiti spunand ca ar trebui sa vindem graul Terrei sau orezul, sau oricare alt aliment, indiferent de pret. Nu cred ca e bine sa exportam alimentele!

Aici interveni fermierul de grau.

— Si ce o sa facem cu tot graul?

— Va rog, asteptati! Ar fi corect sa exportam graul pe Terra daca ei ne-ar da inapoi tona contra tona, apa pentru grau. Nitrati. Fosfati. Tona pe tona. Altfel, nici un pret nu e destul pentru marfa noastra.

Wyoming ii spuse fermierului sa mai taca, apoi se adresa profesorului:

— Stiti ca nu pot s-o faca. E ieftin daca transporti spre vale si scump la deal. Dar noi nu avem nevoie de apa sau de produse chimice, Ceea ce ne lipseste noua nu cantareste atat de mult. Instrumente. Medicamente. Procedee tehnologice. Masini. Benzi de control. De-astea avem noi nevoie. Am studiat mult problema asta, domnule profesor. Daca putem obtine preturi libere intr-o piata libera…

— Va rog, domnisoara! Pot continua?

— Dati-i drumul! Vreau sa va combat.

— Fred Hauser ne-a spus ca gheata e mai greu de gasit.

Asta e adevarat — vesti rele acum si un adevarat dezastru pentru nepotii nostri in viitor. Luna City ar trebui sa foloseasca aceeasi cantitate de apa pe care a folosit-o acum douazeci de ani… plus apa din minele de gheata, necesara din cauza cresterii populatiei. Dar noi folosim apa o singura data, un ciclu complet in trei moduri diferite, apoi o transportam in India. In grau. Chiar si cand graul e procesat in vid, tot contine pretioasa apa. De ce sa exportam apa in India? Ei au tot Oceanul Indian! Iar cantitatea care ramane de pe urma cerealelor este si mai scumpa, vegetalele sunt mai greu de obtinut, iar noi o extragem din stanca. Camarazi, ascultati-ma pe mine! Cu fiecare transport catre Terra ii condamnati pe nepotii vostri la o moarte lenta, dar sigura. Miracolul fotosintezei, ciclul plante-animale este un ciclu inchis. Voi l-ati deschis si sangele vostru se scurge spre Terra. Nu aveti nevoie de preturi mai mari, nimeni nu poate manca bani! Ceea ce aveti nevoie intr-adevar, ceea ce ne este necesar tuturor, este sa punem capat acestei pierderi fatale. Sa punem un embargou total si absolut. Luna trebuie sa-si rezolve propriile ei nevoi.

O multime de oameni strigau pentru a se face si ei auziti, iar altii vorbeau, in timp ce presedintele lovea cu ciocanul ca sa se faca liniste. Asa ca nu am observat intreruperea decat atunci cand o femeie a dat un tipat si m- am uitat si eu in jur.

Se deschisesera toate usile si am zarit trei barbati inarmati in pragul celei mai apropiate usi. Erau barbati in uniformele galbene ale garzilor Temnicerului-sef. La usa principala din spatele salii aparuse unul dintre ei cu un megafon ce acoperea zgomotul multimii si sistemul de sonorizare: „IN REGULA!” tuna prin megafon. „RAMANETI PE LOC. SUNTETI ARESTATI. NU VA MISCATI. STATI LINISTITI. IESITI UNUL CATE UNUL, CU MAINILE GOALE, INTINSE IN FATA”.

Shorty il apuca pe omul de langa el si il arunca in paznicii din apropiere. Doi cazura, al treilea trase un foc. Cineva tipa isteric. O fetita draguta, roscata, de vreo unsprezece-doisprezece ani, se arunca la genunchii celui de-al doilea paznic si-l lovi in testicule. Omul se chirci de durere si cazu. Shorty isi roti mana pe la spate, impingand-o pe Wyoming Knott sa se adaposteasca dupa silueta lui uriasa si protectoare.

— Ai grija de Wyoh, Man, stai pe-aproape! mai apuca sa zica, in timp ce se misca spre usa, impingand