Luna e o doamna cruda

Se infurie din nou.

— Toti sunt niste prosti.

— Date incomplete, Mike. Revino la punctul de plecare si ia-o de la capat. Nu toti sunt prosti cum zici tu.

— Corectie introdusa. Mi-ar placea sa vorbesc cu cineva inteligent.

— Bine, lasa-ma sa ma gandesc un pic. Trebuie sa-i pacalim intr-un fel, din moment ce aici accesul este interzis, cu exceptia persoanelor strict autorizate.

— As putea vorbi la telefon cu cineva inteligent.

— Pe bune, ai putea. Orice locatie programabila ar putea.

Dar Mike era serios cand zicea „la telefon”. Insa el nu era „pe fir”, desi el conducea sistemul — orice lunar avea acces la o legatura telefonica in computerul-sef, care i-o programa. Ca si ceilalti, si Mike putea sa aiba un numar de telefon secret de unde ar fi putut vorbi cu prietenii, adica cu mine si cu toti oamenii inteligenti alesi de mine. Trebuia numai sa alegem un numar nefolosit si sa fac o legatura prin cablu cu dispozitivul lui de voce, convorbirile era in stare sa si le faca singur.

Pe Luna, in anul 2075, numerele telefonice se codificau prin computer grafic si nu vocal, iar numerele corespundeau literelor alfabetului roman. Plateste bine si vei avea numele firmei tale in zece litere, o reclama eficienta. Plateste mai putin si vei primi un numar format din initiale mai usor de retinut. Daca platesti suma minima, vei primi un sir oarecare de litere, la nimereala. Existau combinatii care nu se foloseau niciodata si i-am cerut lui Mike sa-mi puna la dispozitie un astfel de numar.

— Pacat ca nu te putem lista ca „Mike”.

— Exclus. S-a folosit, raspunse. MIKESGRILL[6] in Novy Leningrad. MIKEANDLIL[7] in Luna City, MIKESSUITS[8] in Sub-Tycho. MIKES…

— Opreste-te! Da-mi un numar neutilizat pana acum.

— Numerele neutilizate sunt definite ca orice consoana urmata de X, Y sau Z si orice vocala urmata de ea insasi, in afara de E si O, orice…

— Bine, bine. Am inteles. Codul tau este MYCROFT.

In zece minute, dintre care doua le-am petrecut atasandu-mi bratul nr. 3, Mike a fost conectat la sistem, iar cateva milisecunde mai tarziu, facuse deja comutarile ca sa poata fi sunat la numarul MYCROFT-plus-XXX si isi blocase circuitul, protejandu-l de orice tehnician prea bagaret.

Mi-am schimbat bratul, mi-am strans sculele si am plecat, luand cele o suta de foi imprimate cu bancuri.

— Noapte buna, amice.

— Noapte buna, Man. Bolsoie[9] multumiri!

2

Am luat metroul Trans-Crisium spre L-City, dar nu m-am dus acasa. Mike pusese niste intrebari despre o intrunire care avea loc in seara asta la noua, in Stilyagi Hall. Mike monitoriza concerte, intruniri, tot felul de chestii, iar cineva ii decuplase manual dispozitivele de inregistrare in Stilyagi Hall. Nu prea i-a convenit, pentru ca s-a simtit respins.

Nu era greu de inteles de ce au fost decuplate dispozitivele. Se discuta politica, mai exact era vorba de un miting de protest. Nu-mi dadeam inca bine seama ce rost avea aceasta invaluire in mister, de ce il tineau pe Mike departe de discutii, din moment ce puteai pune pariu ca in multime urmau sa se afle iscoade ale Temnicerului-sef. Nu ca s-ar fi asteptat la vreo incercare de oprire a mitingului sau de disciplinare a deportatilor nereabilitati care indrazneau sa vorbeasca. Nici nu ar fi fost necesar.

Bunicul meu Stone zicea ca, pe vremuri, Luna era singura inchisoare neingradita din istoria lumii. Fara gratii, fara paznici, fara reguli — si nici nu era nevoie de asa ceva. In trecut, povestea bunicul, inainte ca oamenii sa inteleaga ca deportarea era o sentinta pe viata, niste condamnati au incercat sa evadeze, cu astronavele, fireste, dar, cum masa navei se calcula pana la ultimul gram, era clar ca au fost nevoiti sa mituiasca un ofiter de pe nava.

Se zice ca unii au fost mituiti. Dar nu evadase nimeni. Un om care se lasa mituit odata, nu ramane obligatoriu corupt tot restul vietii. Imi aduc aminte ca am vazut odata un om dupa ce a fost evacuat prin ecluza de est. Nu arata deloc bine, credeti-ma.

Asa ca temnicerii-sefi nu se ambalau prea mult cand era vorba de cate un miting. „Lasa-i sa-si bata gura”, era sloganul lor. Palavrageala in gol era tot atat de periculoasa ca mieunatul unor pisicute in cusca. E adevarat, unii temniceri-sefi ascultasera pe la mitinguri, iar altii incercasera sa le suprime, dar rezultatul fusese acelasi in ambele cazuri — efect zero.

Cand Mort Nesuferitul a preluat conducerea in 2068, ne-a tinut un discurs despre cum aveau sa se schimbe lucrurile pe Luna in timpul administratiei lui, aburindu-ne cu vorbarii sforaitoare despre „paradisul real creat cu propriile noastre maini viguroase”, „sa punem umarul la treaba impreuna, in spiritul fratiei” sau „sa uitam greselile din trecut si sa ne intoarcem viata catre un nou rasarit luminos”. Toate tampeniile astea le-am auzit in carciuma „Desaga cu potol”, tinuta de maica Boor, in timp ce-mi haleam tocana irlandeza si dadeam pe gat berea pregatita dupa o reteta australiana. Tin minte si-acum comentariul ei: „Vorbeste gafait, nu?”

Parerea ei a fost singurul rezultat concret al discursului. Au fost cercetate cateva cereri, iar garzile Temnicerului-sef au primit un nou tip de arme. Nici o alta schimbare. Dupa un timp, s-a plictisit de mondenitati si n-a mai aparut in public, nici macar pe monitoare.

M-am dus la intrunire mai mult pentru curiozitatea lui Mike. Verificand-mi costumul de presiune si geanta la statia de metro de la ecluza de vest, mi-am pus in buzunarul de la curea un aparat de inregistrare, pentru ca Mike sa aiba un raport complet in caz ca as fi adormit.

A fost destul de greu pana am intrat. Am urcat la nivelul 7-A si tocmai ma pregateam sa intru pe o usa laterala cand am fost oprit de un stilyagi[10], imbracat cu un fel de pantaloni din piele, stramti, vatuiti, cu bocanci grosi, cu parul frizat si cu bustul lucitor, pudrat cu praf cosmic. Nu ma intereseaza cum se imbraca oamenii, si eu purtam pantaloni stramti, necaptusiti in schimb, iar uneori imi ung si eu bustul, dar numai in situatii deosebite, de protocol.

Nu folosesc alte produse cosmetice si am parul prea rar ca sa-l mai ondulez. Individul din fata mea era ras in parti si avea parul ridicat ca o creasta de cocos, in varful careia isi pusese o sapca rosie cu un mot in fata.

O „Sapca a Libertatii”, prima de acest fel pe care am vazut-o vreodata. Am inaintat, dar el imi bara calea cu bratul si-si baga mutra intr-a mea.

— Biletul dumneavoastra!

— Scuza-ma, am zis. N-am bilet. De unde sa-l cumpar?

— Nu se cumpara.

— Mai zi o data. N-am inteles.

— Nimeni nu intra aici fara sa fie girat de cineva, marai el. Cine dracu' esti?

— Sunt Manuel Garcia O'Kelly, am raspuns prudent, si ma cunosc toti barosanii batrani. Da' tu cine esti?

— Nu conteaza cine sunt! Arata-mi un bilet cu stampila corecta. Daca nu, afara!

M-am intrebat cata speranta de viata mai avea. Turistii fac deseori remarci despre cat de politicosi sunt toti pe Luna, gandind in sinea lor ca o fosta inchisoare n-ar trebui sa fie atat de civilizata. Pentru ca am fost pe Pamant si am vazut ce trebuie ei sa indure, stiu exact la ce se refera. Dar n-are nici un sens sa le spui ca noi suntem asa cum suntem pentru ca actorii prosti traiesc putin — pe Luna.

N-aveam de gand sa ma bat, oricat de prosteste se purta idiotul asta, dar ma gandeam, totusi, cum i-ar sta daca l-as lovi peste bot cu bratul nr. 7.

Ma gandeam pur si simplu, si chiar ma pregateam sa-i raspund politicos, cand l-am vazut inauntru pe Shorty Mkrum. Shorty era o namila de negru, inalt de vreo doi metri si fusese trimis pe „Pietroi” pentru o crima, dar era cel mai dragut si mai saritor individ, cu care am lucrat vreodata — l-am invatat cum sa foreze cu laserul inainte sa-mi ard bratul.