incuiata a batranului Moo, incapere situata in subsolul plin cu jucarii de razboi al Cladirii pentru Recreere, si intr-o duminica iesira sa se joace prin padure.
Cu cateva saptamani in urma, Davidson reperase orasul creeche si-l crutase; il pastrase pentru oamenii lui. Ar fi putut sa se descurce si singuri, dar era mai bine asa. Capeti senzatia camaraderiei, a unei legaturi reale intre barbati. Intrau acolo in plina zi, si-i umpleau cu napalm pe toti creechii de afara, ii parjoleau, apoi turnau motorina peste acoperisurile colibelor si-i parleau si pe ceilalti… Cei care incercau sa iasa erau improscati cu napalm; asta era partea artistica, sa astepti guzganii sa iasa din barlog crezand ca au scapat si apoi sa-i prajesti de sus pana jos, transformandu-i in torte. Blana lor verde paraia extraordinar…
De fapt, nu era cu mult mai excitant decat vanatoarea de sobolani adevarati, singurele animale salbatice ramase pe Pamantul-mama, dar avea totusi ceva in plus; creechii erau mult mai mari decat sobolanii si stiai ca pot riposta, desi nu o facura de data asta. Ba chiar in loc sa fuga, unii dintre ei se asezara pe jos si ramasera acolo, culcati pe spate, cu ochii inchisi. Te scarbeau. Tipii ceilalti credeau si ei la fel si unul dintre ei chiar vomita, dupa ce-i dadura foc unuia intins pe jos.
Duri ca toti barbatii, nu crutara nici macar o femela ca s-o violeze. Hotarasera cu totii, mai inainte, ca ar fi fost aproape o perversitate. Creaturile alea puteau fi alcatuite ca femeile oamenilor, dar nu erau oameni si era mai bine sa se distreze ucigandu-le si ramanand
Fiecare isi tinu gura la intoarcerea in tabara, fara sa se laude nici macar fata de prieteni. Erau barbati, numai unul si unul. La urechile lui Muhamed nu ajunse nici o vorba despre expeditie. Dupa cate stia batranul Moo, toti oamenii lui erau baieti cuminti, care taiau busteni si se tineau departe de creechi, da, domnule, si putea fi convins de asta pana cand sosea ziua Z…
Deoarece creechii aveau sa atace. Undeva. Aici, sau intr-una din taberele de pe insula King sau Central. Davidson stia asta. Era singurul ofiter din intreaga colonie care stia. Nu-si atribuia vreun merit deosebit pentru asta, pur si simplu stia ca are dreptate. Nimeni nu-l crezuse, cu exceptia celor din Noua Java pe care avusese timp sa-i convinga. Mai devreme sau mai tarziu ceilalti aveau sa vada ca el avusese dreptate.
Avea dreptate.
CAPITOLUL V
Fusese un soc sa se intalneasca nas in nas cu Selver. Zburand inapoi spre Central revenind din satul de la poalele dealului, Lyubov incerca sa decida de ce fusese un soc, sa analizeze nervul care tresarise. La urma urmei, de obicei, nu te ingrozesti de o intalnire intamplatoare cu un prieten bun…
Nu fusese usor sa capete invitatia conducatoarei. Tuntar reprezentase principalul sau loc de studiu toata vara; avea acolo cateva surse extraordinare de informatii si se gasea in termeni buni cu Culcusul si conducatoarea, care il lasasera sa observe si sa participe liber la viata comunitatii. Obtinerea unei invitatii din partea ei, prin intermediul unor fosti sclavi care se gaseau inca in preajma, durase mult dar, in cele din urma, ea incuviintase, aprobandu-i, conform noilor directive, „o intalnire propusa de bastinasi”. Propria lui constiinta, mai degraba decat colonelul, insistase in aceasta privinta. Dongh voise ca el sa mearga. Era ingrijorat de Amenintarea Creechilor. Ii spusese lui Lyubov sa-i studieze, „sa vada cum reactionau acum, cand erau lasati absolut singuri”… Spera sa gaseasca o asigurare. Lyubov nu-si dadea seama daca raportul lui avea sa-l linisteasca sau nu pe colonel.
Pe distanta de cincisprezece kilometri dincolo de Central terenul fusese defrisat, iar cioturile putrezisera toate; ramasese acum o intindere posomorata de lastare, ca niste fire de par sur in ploaie. Sub frunzele acelea incepusera sa rasara arbustii cei noi, otetarii, plopii pitici si salciile, care aveau, la randul lor, sa protejeze mladitele. Lasata in pace, in climatul acela ploios padurea se putea regenera singura in treizeci de ani si avea sa recapete proportiile anterioare peste inca o suta de ani. Lasata in pace…
Brusc, padurea reincepu — in spatiu, nu in timp: sub elicopter, nuantele infinite de verde ale frunzelor acopereau colinele domoale si dealurile din nordul Sornolului.
Aidoma celor mai multi pamanteni, pe Terra, Lyubov nu se plimbase niciodata printr-o padure salbatica si nu vazuse un desis mai lung decat strada unui oras. La inceput, pe Athshe se simtise oprimat si deprimat in padure, stupefiat de aglomerarea nesfarsita si de incoerenta trunchiurilor, ramurilor si frunzelor vesnic verzui, sau cafenii in amurg. Amestecul nenumaratelor vieti concurente, impingandu-se si ridicandu-se, sus, spre lumina, tacerea alcatuita din multe zgomote marunte si lipsite de inteles, indiferenta absoluta a vegetatiei fata de prezenta mintii omenesti, toate acestea il tulburasera si, aidoma celorlalti, cautase luminisurile si plaja. Dar incetul cu incetul, incepuse sa-i placa. Gosse il tachina, spunandu-i domnul Gibson; de fapt, Lyubov aducea intr-adevar cu un gibon, avand fata rotunda si maslinie, bratele lungi si parul deja sur; dar gibonii disparusera. Fie ca-i placea, fie ca nu, ca hilfer trebuia sa mearga in padure si sa-i caute pe hilfi: iar acum, dupa patru ani, se simtea sub copaci ca la el acasa, chiar mai bine decat in oricare alta parte. Incepusera, de asemenea, sa-i placa denumirile date de locurile Athsheeni, cuvinte sonore din doua silabe: Sornol, Tuntar, Eshreth, Eshsen — care era acum Centralville — Endtor, Abtan si, mai presus de toate, Athshe care insemna si Padurea, dar si Lumea. Asa cum pamantul, terra, tellus denumesc atat solul, cat si planeta, doua sensuri, totusi unul singur. Pentru Athsheeni insa solul, pamantul nu era locul unde se intorc mortii si pe care traieste tot ce este „viu” substanta planetei lor nu era pamantul, ci padurea. Pamanteanul era din lut si. praf rosu. Athsheeanul era din ramuri si radacini. Statuetele pe care le faceau nu erau sculptate in piatra, ci numai in lemn.
Cobori hoperul pe un tapsan micut, in nordul orasului, si intra, trecand pe langa Culcusul Femeilor. Mirosul specific unei asezari Athsheene plutea patrunzator prin aer, fum de lemn ars, peste mort, ierburi aromate si sudoare. Atmosfera unei case subterane daca un pamantean ar fi putut intra in ea, era grea, predominand in CO2. Lyubov petrecuse multe ore stimulatoare intelectual chircit si sufocandu-se in penumbra duhnitoare a Culcusului Barbatilor din Tuntar. De data aceasta, insa, nu credea ca avea sa mai fie invitat sa intre.
Desigur, cei din oras auzisera de masacrul de la tabara Smith, petrecut cu sase saptamani in urma. Aflasera repede, deoarece stirile circulau rapid intre insule, cu toate ca nu atat de rapid incat sa fie „o-putere misterioasa de telepatie”, cum le placea taietorilor sa creada… Cei din oras stiau, de asemenea, ca dupa masacrul din Centralville fusesera eliberati o mie doua sute de sclavi. Lyubov era de acord cu colonelul ca bastinasii puteau crede ca al doilea eveniment fusese provocat de primul. Asta dadea „o impresie eronata”, cum spunea Dongh, dar, probabil, nu era ceva prea important. Importanta era eliberarea sclavilor. Greselile facute nu puteau fi indreptate, insa cel putin nu se mai faceau. Puteau lua un start nou: bastinasii — fara uimirea aceea dureroasa fata de tratamentul animalic aplicat de „yeomeni” oamenilor; iar el — fara povara explicatiilor si gheara vinovatiei iremediabile.
Stiind acum ca pretuiau candoarea si simplitatea fata de problemele care tulburau, sau inspaimantau se astepta ca in Tuntar sa i se vorbeasca despre lucrurile respective cu satisfactie, sau justificari cu intelegere, sau uimire. Dar nu se intampla asa: nici unul nu-i spuse mare lucru.
Ajunsese dupa-amiaza tarziu, totuna cu sosirea intr-un oras terran imediat dupa zorii zilei. Athsheenii dormeau — ca intotdeauna, parerea colonistilor ignora fapte observabile — dar minimul lor fiziologic se situa intre amiaza si 4 P.M., in timp ce la pamanteni se situa de obicei, intre 2 si 5 A. M.; aveau un ciclu cu doua maxime — al temperaturii mari si al activitatii intense — care coincideau cu trecerile — noapte, zorile si seara. Cei mai multi adulti dormeau cinci sau sase ore pe zi, motaind, pe cand barbatii Visatori dormeau numai vreo doua ore din douazeci si patru; asa incat, considerand atat motaielile cat si starea de vis drept „leneveli” se putea afirma ca nu dormeau niciodata. Era mult mai usor sa spui asa ceva decat sa intelegi ceea ce faceau de fapt… La sosirea lui in Tuntar, activitatile incepeau iarasi sa se miste dupa picoteala de dupa amiaza.
Lyubov remarca multi straini. Acestia il privira, dar nu se apropiara; erau doar niste prezente care mergeau pe alte poteci in penumbra stejarilor uriasi. In cele din urma recunoscu pe cineva, apropiindu-se, pe cararea lui, verisoara conducatoare, Sherrar, o femeie batrana, putin importanta. Ea il saluta politicoasa, insa nu raspunse la intrebarile sale despre conducatoare si ajutoarele ei: Egath, ingrijitorul livezii, si Tubab, Visatorul. Conducatoarea era tare ocupata si cine era Egath?, se referea poate la Geban… iar Tubab putea fi colo sau dincolo, sau nicaieri. Se lipi de Lyubov si nimeni altul nu-i mai vorbi. Merse inainte, insotit de babuta, schiopatand, plangareata si verzuie, prin crangurile si dumbravile Tuntarului, catre Culcusul Barbatilor.
