— Au treaba acolo, rosti Sherrar.
— Viseaza?
— De unde sa stiu? Hai, Lyubov, vino sa vezi… Stia ca hilferului ii placea sa vada diverse lucruri, dar nu stia cu ce anume sa-l atraga. Vino sa vezi plasele de pescuit.
Pe langa ei trecu o fata, una din Tinerele Vanatoare, si-l privi: o privire neagra, o stare de animozitate asa cum nu mai vazuse niciodata din partea vreunui Athsheean, decat poate de la vreun copilas speriat de inaltimea si de chipul lui span. Fata aceea nu era insa inspaimantata.
— Bine, incuviinta el, simtind ca singura alternativa era supunerea.
Daca intr-adevar Athsheenii capatasera — in cele din urma — si brusc — sentimentul dusmaniei de grup, atunci trebuia sa o accepte pur si simplu, sa le arate ca ramanea un prieten neschimbat, pe care se puteau bizui.
Cum puteau, totusi, sa-si modifice, mentalitatea si comportamentul atat de repede, si dupa atat de multa vreme? Si de ce? In tabara Smith, provocarea fusese imediata si intolerabila: cruzimea lui Davidson ii putea impinge pana si pe Athsheeni la acte de violenta. Insa orasul acela, Tuntar nu fusese niciodata atacat de pamanteni, nu suferise raiduri de recrutare a sclavilor si nu-si vazuse padurea din jur taiata sau arsa. El, Lyubov insusi, fusese acolo — antropologul nu-si poate lasa intotdeauna umbra in afara tabloului pe care-l deseneaza — dar cu mai mult de doua luni in urma. Primisera vesti din Smith, de la refugiati, fosti sclavi, care suferisera in mainile pamantenilor si voiau sa vorbeasca despre cele intamplate. Insa ce vesti ii puteau schimba pe ascultatori in mod radical?…, cand lipsa lor de violenta era atat de inradacinata in ei, in cultura si societatea lor dar si mai jos, in subconstient, in asa-zisa „vreme a visului”, si poate chiar in fiziologia lor? Stia ca o cruzime atroce il putea provoca pe un Athsheean sa ucida: vazuse acest lucru… o data. Acum, trebuia sa creada ca o comunitate amenintata putea fi provocata, in mod similar, de agresiuni tot atat de intolerabile: asa se intamplase in tabara Smith. Dar ca toate vestile si zvonurile, indiferent cat de ingrozitoare si inspaimantatoare sa poata starni o asezare linistita pana la punctul in care locuitorii ei sa actioneze impotriva obiceiurilor si ale ratiunii, renuntand complet la modul anterior de viata, asta nu mai putea crede. Psihologic, era imposibil. Lipsea ceva.
Batranul Tubab iesi din Culcus chiar cand Lyubov ajunse acolo. Inapoia Visatorului venea Selver.
Acesta se tari prin usa-tunel, se ridica si clipi inaintea stralucirii soarelui, umbrit totusi de frunzisul des. Inaltand ochii intalni privirea lui Lyubov. Niciunul nu vorbi. Lyubov se simtea extrem de speriat.
Zburand spre casa, in hoper, si analizand intamplarea, gandi: De ce frica? De ce mi-a fost frica de Selver? O intuitie care nu se poate dovedi, sau doar o analogie falsa? Oricum, era ceva irational. Intre Selver si Lyubov nu se schimbase nimic. Ceea ce facuse Selver la tabara Smith putea fi justificat si chiar daca n-ar fi putut sa fie justificat, tot nu conta. Prietenia dintre ei era prea profunda ca sa fie atinsa de indoieli morale. Lucrasera din greu impreuna; se invatasera unul pe celalalt, chiar mai mult decat in sensul literal, graiurile lor. Isi vorbisera fara rezerve. Iar dragostea lui Lyubov pentru prietenul sau era sporita de recunostinta aceea pe care salvatorul o simte pentru cel a carui viata a avut privilegiul sa salveze.
Intr-adevar, pana atunci nu-si prea daduse seama cat de profunda era prietenia sa fata de Selver. Teama lui sa fi fost de fapt teama ca Athsheeanul, invatand ce insemna ura de rasa, il va respinge, in ciuda sinceritatii lui, si-l va trata nu ca „tu”, ci ca pe: „unul dintre ei”?
Dupa privirea aceea lunga, Selver inaintase incet si-l salutase pe Lyubov, intinzandu-i mainile.
Printre oamenii padurii, atingerea era un canal principal de comunicatie. La terrani, atingerea implica aproape intotdeauna amenintare, agresiune; adeseori la ei nu exista nici o deosebire intre stransul oficial al mainii si mangaierile sexuale. Golul acela fusese umplut de Athsheeni cu nenumarate modalitati de atingeri. Mangaierea ca-semnal si linistire, era pentru ei tot atat de importanta ca pentru mama si copil, sau iubit si iubita; insa semnificatia gestului era sociala, nu numai materna si sexuala. Facea parte din limbajul lor. Era deci structurata, codificata, totusi extrem de variabila. „Isi tot pun labele unii pe altii”, pufneau unii colonisti, incapabili sa vada in schimbul de atingeri altceva decat propriul lor erotism care, fortat el insusi sa se concentreze exclusiv pe sex, si atunci frustrat si reprimat, invadeaza si otraveste orice placere senzuala, orice raspuns uman: victoria unui Eros orb si ascuns, asupra mamei creatoare a tuturor oceanelor si stelelor, a frunzelor copacilor, a gesturilor oamenilor, Venus Genetrix…
Selver inainta, cu palmele intinse, dadu mana cu Lyubov dupa obiceiul pamantean, ii apuca ambele brate cu o strangere usoara deasupra coatelor. Nu trecea cu mult de jumatatea inaltimii pamanteanului si asta facea ca toate gesturile sa fie mai stangace, dar in atingerea mainilor lui mici si subtiri, acoperite cu blana verde, nu era nimic nesigur sau copilaros. Era o reasigurare. Primind-o, Lyubov se simti fericit.
— Selver, ce noroc sa te intalnesc! Tin foarte mult sa vorbesc cu tine…
— Acum nu pot, Lyubov.
Vorbise bland, dar cand il auzi, sperantele lui Lyubov in legatura cu o prietenie nealterata, disparura. Selver era schimbat. Se schimbase radical: din radacina.
— Pot sa revin, se grabi Lyubov, in alta zi si sa vorbesc cu tine? Este foarte important sa…
— Astazi plec de aici, spuse si mai bland Selver, insa lasa bratele si privi intr-o parte.
In felul acela era, literalmente, in afara atingerii. Politetea cerea ca Lyubov sa faca la fel, incheind conversatia. Nu avea cui sa se mai adreseze. Batranul Tubab nici macar nu se uitase la el; orasul ii intorsese spatele. Iar acum, Selver, care-i fusese prieten.
— Selver, poate crezi ca intre noi se ridica masacrul de la Kelme Deva. Nu-i asa. S-ar putea sa ne apropie si mai mult. Iar neamul tau a fost eliberat din tarcurile sclavilor, asa ca nu ne mai desparte nici greseala asta. Si chiar daca ne-ar desparti… eu totusi… eu am ramas acelasi, Selver.
La inceput, Athsheeanul nu-i raspunse. Chipul sau straniu, ochii mari si afundati, trasaturile pronuntate, stalcite de cicatrice si acoperite de blana scurta si matasoasa care ii urmarea, ascunzand in acelasi timp, toate contururile, chipul acela refuza cu incapatanare sa-l priveasca pe Lyubov. Apoi, brusc, se intoarse, parca impotriva vointei lui.
— Lyubov, n-ar fi trebuit sa vii aici. Peste doua nopti sa pleci din Central. Nu stiu ce esti tu. Ar fi fost mai bine daca nu te-as fi cunoscut niciodata…
Rostind aceste cuvinte, se intoarse si se indeparta cu mersul unei feline, o licarire verde printre stejarii intunecati ai Tuntarului. Tubab il urma incetisor, continuand sa nu-l priveasca pe Lyubov. O bura fina cadea fara zgomot peste frunzele stejarilor si pe potecile inguste care duceau la Culcus si la rau. Puteai auzi ploaia doar ascultand cu atentie, era o muzica mult prea complexa pentru a fi perceputa de o singura minte, o coarda unica, fara de sfarsit, ce rasuna in intreaga padure.
— Selver este un zeu, vorbi batrana Sherrar. Acum vino sa vezi plasele de pescuit…
Lyubov o refuza. Ar fi fost lipsit de politete si diplomatie sa mai ramana; oricum, nu-l tragea inima.
Incerca sa se convinga ca Selver nu-l respinsese pe el, Lyubov, decat ca pamantean. Nu conta. Nu mai conta.
Intotdeauna era neplacut surprins sa descopere cat de vulnerabile ii erau sentimentele, cat de mult il durea sa fie ranit. Tipul acela de sensibilitate adolescentina era rusinos, ar fi trebuit sa aiba o structura mai dura.
Cu blana argintata de stropii de ploaie, babuta suspina usurata cand Lyubov isi lua la revedere. Pornind hoperul, zambi vazand-o cum topaia indarat, intre copaci, cat putea de repede, ca o broscuta care scapase de un sarpe. Calitatea este o chestiune importanta, dar importanta este si cantitatea, mai exact, marimea relativa. Reactia normala a adultului fata de o persoana cu mult mai scunda poate fi una de aroganta, de protejare, de superioritate afectiva, sau sicanatoare, dar, indiferent de ceea ce este, va fi mai adecvata fata de un copil decat fata de un adult. Daca persoana de marimea unui copil era si imblanita, se declansa un alt raspuns pe care Lyubov il denumise: Reactia Ursuletul. Deoarece Athsheenii foloseau atat de mult mangaierile, manifestarea nu era nelalocul ei, dar motivul ramanea suspect. In cele din urma aparea inevitabila Reactie Monstrul, indepartarea de tot ceea ce nu seamana cu oamenii.
Dincolo de toate acestea, ramanea faptul ca Athsheenii, ca si pamantenii, erau uneori pur si simplu, caraghiosi. Unii dintre ei aduceau cu niste broscute, bufnite sau omizi. Sherrar nu era prima despre care Lyubov remarcase ca arata caraghioasa din spate…
Asta e unul dintre necazurile coloniei, se gandi el, in vreme ce hoperul se ridica in vazduh si Tuntar disparu inapoia stejarilor. Noi nu avem batrane. Nici batrani, cu exceptia lui Dongh, care abia a trecut de saizeci de ani. Batranele se deosebesc insa de oricine, ele spun ceea ce gandesc. Athsheenii sunt guvernati, in masura in care se poate vorbi de un guvernamant, de catre batrane. Intelectul apartinea barbatilor, politica femeilor, iar etica ambelor sexe: acesta era aranjamentul de pe Athshe. Interesant, si cu rezultate… In cazul lor. Visez ca
