comandate de la acest panou. Acum sunt inchise, dar daca vreti sa priviti spatiul…
— E-n ordine, baiete, raspunse Baley cu o usoara tulburare in glas. Lasa-le inchise.
Folosise apelativul „baiete”, cu care pamantenii se adresau totdeauna robotilor, dar robotul nu paru ofensat de aceasta. Raspunsurile lui erau limitate si dirijate de Legile roboticii.
Robotul isi inconvoie corpul masiv de metal in chip de plecaciune respectuoasa si iesi.
Baley se afla acum singur in cabina si o putea cerceta. In orice caz, era mai bine decat in avion. Pe acesta il putea vedea in intregime, de la un capat la altul. Putea sa-i vada limitele. Nava spatiala era insa mare. Avea coridoare, etaje, cabine. Era un fel de mic oras. Baley putea respira aproape in voie.
Apoi se aprinsera niste lumini si vocea metalica a unui robot rasuna prin interfon, dandu-i detectivului indrumari precise despre felul cum sa se protejeze contra acceleratiei la decolare.
Se simti impins inapoi in niste chingi, intr-un sistem hidraulic elastic, si auzi huruitul indepartai al reactoarelor de mare putere, incalzite la maximum de o micropila protonica. Urma suieratul atmosferei despicata de nava, din ce in ce mai slab si mai ascutit, care se stinse cu totul dupa o ora.
Se aflau in spatiul cosmic.
Parca ii amortisera toate simturile, parca nimic nu mai era real. Isi spunea ca fiecare clipa il poarta cu mii de mile mai departe de Orase, de Jessie, dar acest lucru nu-l impresiona.
A doua zi (ori a treia, poate? — nu-si dadea seama de scurgerea timpului decat dupa intervalele la care manca si dormea) simti o stranie senzatie trecatoare de intoarcere pe dos. Nu dura decat o clipa si Baley intelese ca era un Salt, acea trecere momentana, stranie, de neinteles, aproape mistica, prin hiperspatiu, care duce navele cosmice si tot ce se afla in ele dintr-un punct in spatiu in altul, situat la o distanta de cativa ani-lumina. Alt interval de timp si alt Salt, inca un interval, inca un Salt.
Baley isi spuse ca zeci, sute sau mii de ani-lumina il despart acum de casa.
Nu stia insa cu precizie cati. Nici un pamantean nu cunostea amplasarea Solariei in spatiu. Era sigur de asta. N-o cunostea nimeni, absolut nimeni.
Se simti nespus de singur.
Veni apoi senzatia de deceleratie si din nou intra in cabina robotul. Ochii lui sumbri si rosietici verificara amanuntele echipamentului lui Baley. Stranse cu competenta un surub si examina piesele sistemului hidraulic.
— Sosirea peste trei ore. Va rog sa ramaneti in aceasta cabina. Va veni un om sa va ia de aici si sa va conduca la resedinta dumneavoastra.
— Stai, spuse Baley incordat. Strans in chingile echipamentului se simtea neajutorat. Ce ora va fi la sosire?
Robotul raspunse prompt:
— Dupa timpul Oficial Galactic va fi…
— Dupa timpul local, baiete, dupa timpul local! Dumnezeule!
Robotul continua cu voce egala:
— Ziua solariana dureaza 28,35 ore oficiale. Ora solariana se divide in zece decade, iar fiecare decada in o suta de centade. Urmeaza sa sosim pe un aeroport la care timpul oficial va fi de cinci decade si douazeci de centade.
Baley il detesta pe robot. Il detesta pentru incapacitatea lui de a intelege, pentru felul in care il obliga sa-l intrebe direct si aslfel sa-si dezvaluie propria slabiciune.
N-avea incotro. Spuse deschis:
— Va fi in timpul zilei?
Iar dupa toate astea robotul raspunse „Da, domnule” si iesi.
Va fi deci zi! Va trebui sa iasa pe suprafata neprotejata a unei planete in timpul zilei!
Nu prea stia ce inseamna asta. Intrezarise, in cateva randuri, suprafata Pamantului din anumite puncte din interiorul Orasului, ba chiar iesise pe ea pentru cateva clipe. Dar totdeauna fusese inconjurat de ziduri sau se aflase in apropierea lor. Totdeauna fusese aproape de un loc sigur.
Dar unde va mai gasi aceasta siguranta acum? Nici macar intre zidurile iluzorii ale intunericului.
Si cum nu-si putea trada slabiciunea in fata spajienilor — la naiba, nici gand de asa ceva! — isi incorda trupul in chingile care il aparau de forja deceleratiei, inchise ochii si lupta cu inversunare impotriva panicii.
2. SE IVESTE UN PRIETEN
Baley pierdea lupta. Ratiunea nu mai era suficienta.
Isi repeta mereu: sunt oameni care traiesc sub cerul liber toata viata, spatienii de pilda, chiar si stramosii nostri de pe Pamant. Nu exista nici o primejdie in lipsa unor ziduri protectoare. Numai mintea mea neaga acest lucru si greseste.
Dar tot acest rationament nu ajuta la nimic. Ceva dincolo de ratiune, mai presus de ea, reclama prezenta zidurilor si nu voia sa accepte spatiul.
Pe masura ce se scurgea timpul Baley isi dadea seama ca nu va face fata. Pana la urma spatianul trimis sa-l conduca (cu filtre in nari pentru a retine microbii si cu mainile inmanusate pentru a evita contactul!) il va gasi chircit de frica, tremurand jalnic, si nici macar nu-l va dispretui. Spatianul nu va simti decat dezgust.
Baley incerca indarjit sa se tina tare.
Cand nava se opri si chingile anti-deceleratie se desfacura automat, iar sistemul hidraulic se retrase in perete, Baley continua sa ramana asezat. Se temea, dar era hotarat sa nu lase sa se vada aceasta.
Auzi zgomotul usor pe care il facu usa cabinei incepand sa se deschida si privi in alta parte. Apuca doar sa prinda cu coada ochiului silueta inalta, cu par de culoarea bronzului, a celui care intra: un spatian, unul dintre acei trufasi descendenti ai Pamantului, care isi renegasera trecutul.
Spatianul i se adresa:
— Colege Elijah!
Cu o miscare brusca Baley isi intoarse capul spre spatian. Facu ochii mari si se ridica aproape fara voie.
Se uita fix la fata noului venit, la pometii inalti si departati, la liniile perfect destinse ale fetei, la corpul lui simetric si, mai ales, la acea privire calma izvorand din niste ochi albastri imperturbabili.
— D-daneel!
— E placut sa vad ca-ti amintesti de mine, colege Elijah.
— Ca-mi amintesc de tine! exclama Baley napadit de un sentiment de usurare. Daneel era o bucatica de Pamant, un prieten, un sprijin, un salvator. Avu o pornire aproape irezistibila de a se arunca spre spatian ca sa-l imbratiseze, sa-l stranga nebuneste, sa rada, sa-l bata pe spate si sa faca toate celelalte lucruri prostesti pe care ie fac niste prieteni vechi ce se revad dupa o lunga despartire.
Dar se abtinu. Nu putea face asa ceva. Nu putea decat sa se apropie de el, sa-i intinda mana si sa spuna:
— Nu vad cum te-as fi putut uita, Daneel!
— Tocmai asta e placut, raspunse Daneel, dand din cap cu gravitate. Dupa cum foarte bine stii, mie mi-e imposibil sa te uit cat timp functionez. E placut sa te vad din nou.
Daneel lua mana lui Baley si i-o stranse cu degete calme, dar ferme — o strangere reconfortanta si nedureroasa —, dandu-i apoi drumul.
Baley spera din toata inima ca privirea de nepatruns a lui Daneel nu-i va putea citi in suflet, sesizand acel moment teribil, de-abia trecut si inca rasunand in el, cand detectivul isi concentrase toata faptura intr-un sentiment intens de prietenie, foarte aproape de afectiune.
La urma urmelor, nu-i puteai nutri o afectiune prieteneasca acestui Daneel Olivaw, care nu era nicidecum om, ci pur si simplu un robot.
Robotul care semana atat de mult cu un om spuse:
— Am cerut ca un vehicul de suprafata sa fie conectat la nava printr-un tub pneumatic…
Baley se incrunta:
— Un tub pneumatic?
