Isaac Asimov
Robotii de pe Aurora
1. BALEY
1
Elijah Baley se trezi la umbra copacului si bodogani pentru el:
— Stiam eu. Transpir.
Tacu o clipa, isi indrepta spatele, isi sterse transpiratia de pe frunte cu dosul mainii, apoi privi crunt la picaturile de apa.
In Oras, unde temperatura si umiditatea erau sub control total si unde n-aveai niciodata nevoie sa te porti astfel incat caldura produsa sa fie mai mare decat cea inlocuita.
Asta
Privi spre camp, unde se afla o ceata de barbati si femei, oarecum in grija lui. Erau in majoritate tinerei pana la douazeci de ani, dar si cativa mai copti, ca el. Sapau pamantul cu stangacie si faceau o seama de alte lucruri pe care trebuia sa le faca robotii — si le-ar fi facut mai bine, daca nu li s-ar fi dat ordin sa stea deoparte si sa astepte, in timp ce oamenii munceau cu incapatanare.
Pe cer erau nori, iar soarele se ascundea, in acea clipa, in spatele unuia dintre ei. Privi la intamplare in sus. Pe de o parte, asta insemna ca dogoarea soarelui (si transpiratia) s-ar reduce. Pe de alta parte, avea oare de gand sa ploua?
Asta era necazul cu Exteriorul. Oscilai intruna intre alternative neplacute.
Faptul ca un nor relativ mic putea acoperi complet soarele, intunecand Pamantul dintr-o parte in alta, lasand, totusi. aproape tot cerul albastru, il uluia intotdeauna pe Baley.
Ramase sub invelisul de frunze al copacului (un fel de perete si tavan primitiv, cu scoarta moale la pipait) si privi, din nou, inspre ceata, cu atentie. O data pe saptamana, indiferent de vreme, veneau aici.
Primeau si membri noi. Acestia erau, categoric, mai multi decat cei cativa inimosi care pornisera la drum. Conducerea Orasului, chiar daca nu-si dadea prea mult osteneala, era destul de intelegatoare ca sa nu puna piedici.
Inspre orizont, in dreapta lui — la est, cum ai fi zis dupa pozitia soarelui din amurg — Baley vazu cupolele greoaie, cu multe varfuri, ale Orasului, care cuprindeau tot ceea ce facea ca viata sa merite traita. Vazu si o pata mica deplasandu-se, prea departe ca sa-si dea seama ce era. Dupa felul in care se misca si dupa semne prea complicate pentru a fi explicate, Baley fu sigur ca era un robot, dar asta nu-l surprinse. Suprafata Pamantului, in afara Orasului, era teritoriul robotilor, nu al oamenilor — cu exceptia celor cativa care, ca si el, visau cai verzi pe pereti.
Privirea i se intoarse automat la visatorii care sapau, trecand de la unul la altul. Ii cunostea si stia numele fiecaruia. Toti lucrau, toti invatau cum sa suporte Exteriorul si…
Se incrunta si bombani incet:
— Unde-i Bentley?
Si un alt glas, rasunand in spatele lui, vioi si cam gafait, spuse:
— Uite-ma, tata.
Baley se rasuci:
— Ce sa nu fac?
— Sa te strecori asa in spatele meu. Mi-e destul de greu sa-mi tin echilibrul in Exterior si fara sa mai am bataie de cap cu emotiile.
— N-am vrut sa te iau prin surprindere. E greu sa faci zgomot cand mergi pe iarba. N-ai incotro… Dar nu crezi ca ar trebui sa mergi inauntru, tata? Esti afara de doua ore si cred ca e destul.
— De ce? Pentru ca am patruzeci si cinci de ani si tu esti un boboc de nouasprezece? Crezi ca trebuie sa ai grija de ramolitul de taica-tau, nu-i asa?
— Da, cred ca asta e, zise Ben. Si se vede ca esti un detectiv bun. Mergi drept la tinta.
Ben zambi larg. Avea fata rotunda si ochii ii straluceau. Semana mult cu Jessie, se gandi Baley, cu mama lui. Avea prea putin din fata prelunga si grava a lui Baley. Si totusi Ben gandea ca tatal lui. Cateodata se incrunta, sobru, demonstrand ca era un copil absolut legitim.
— Ma descurc foarte bine, spuse Baley.
— Da, tata. Esti cel mai bun dintre noi, avand in vedere…
— Avand in vedere ce?
— Varsta ta, bineinteles. Si nu uit ca tu esti cel care a inceput asta. Am vazut, totusi, ca te-ai adapostit sub copac si mi-am spus… ei bine, poate ca batranului ii ajunge.
— Ti-arat eu tie „batran”, zise Baley.
Robotul pe care-l vazuse in directia Orasului era acum destul de aproape ca sa fie observat, dar Baley il indeparta din minte, considerandu-l fara importanta. Spuse:
— E bine sa te asezi sub un copac, din cand in cand, daca soarele straluceste prea tare. Trebuie sa invatam sa folosim avantajele Exteriorului, dar si sa ne obisnuim sa-l suportam dezavantajele… Si uite ca soarele iese din spatele norului.
— Da, asa e… Pai, atunci, nu vrei sa mergi inauntru?
— Pot sa rabd. O data pe saptamana am o dupa-amiaza libera si o petrec aici. E dreptul meu. Se potriveste cu gradul meu C-7.
— Nu e vorba de drept, tata. E vorba ca obosesti prea mult.
— Ma simt bine, zau.
— Sigur. Si cand o sa ajungi acasa, o sa te duci direct la culcare si o sa stai intins in intuneric.
— Antidotul obisnuit pentru o lumina prea puternica.
— Si mama e ingrijorata.
— Pai, n-are decat sa se ingrijoreze. O sa-l prinda bine. In afara de asta, de ce e rau sa stau aici? Partea cea mai proasta e
— Cine? Mamica? Desigur ca glumesti.
— Nu prea glumesc. Atunci cand va veni vremea sa plec, nu voi putea… pentru ca ea nu vrea.
— Si te vei bucura. Nu te amagi, taticule. Asta nu se va intampla curand… si, daca acum nu esti prea batran, vei fi prea batran atunci. O sa fie ca un fel de joc pentru tineret.
— Stii, zise Baley, inclestandu-si pe jumatate pumnul, esti destul de intelept cand spui „tineret”. Ai plecat vreodata de pe Pamant? Au plecat vreodata de pe Pamant oamenii aceia de pe camp? Eu am plecat. In urma cu doi ani. S-a intamplat inainte de aclimatizarea asta… si am supravietuit.
— Stiu, taticule, dar a fost pentru scurt timp si a fost o misiune de serviciu, iar tie ti s-a purtat de grija. Nu-i acelasi lucru.
— Las-o balta. N-o sa se intample asa usor.