n-a cedat. Inauntru domnea tacerea ?i din cand in cand putea fi auzit un sasait slab, ca acela emis de un arzator cu gaz. Am batut — nici un raspuns.
— Sartorius! am spus. Doctor Sartorius! Sunt eu, Kelvin, noul venit. Trebuie sa te vad, te rog, fii bun ?i deschide!
Un fo?net slab, ca ?i cum cineva ar fi pa?it pe o hartie mototolita ?i din nou s-a lasat lini?tea.
— Sunt eu, Kelvin! Doar ai auzit de mine! Am sosit de pe „Prometeu” in urma cu cateva ore, am adaugat, apropiind gura de locul in care cadrul u?ii se intalnea cu rama metalica. Doctore Sartorius! Aici nu e nimeni… sunt doar eu! Deschide, te rog!
Tacere. Apoi din nou un fo?net u?or. Cateva izbituri foarte deslu?ite de parca ni?te instrumente metalice ar fi fost a?ezate pe o tava de metal. ?i deodata am inmarmurit: rasunau pa?i marun?i, ca ai unui copil care alearga — tropotul des ?i grabit al unor picioru?e. Poate… poate… cineva imita abil ace?ti pa?i, batand cu degetele darabana pe o cutie goala, cu buna rezonan?a.
— Doctore Sartorius!!! am strigat. Deschizi sau nu?!
Nici un raspuns, ?i din nou acel tropot de copil ?i totodata ca?iva pa?i mari ?i repezi, foarte greu de distins, ca ?i cum omul ar fi calcat in varful picioarelor. Dar daca mergea, cum putea sa imite in acela?i timp umbletul copilului? Dar ce ma prive?te! m-am gandit ?i, fara sa-mi stapanesc indignarea, care incepuse sa ma cuprinda, am ?ipat:
— Doctore Sartorius!!! N-am zburat timp de 16 luni ca sa ma sperie comediile voastre!!! Numar pana la zece, apoi voi for?a u?a!!!
Ma indoiam de reu?ita acestei incercari.
Reculul pistolului cu gaze nu era prea puternic, dar eram hotarat sa-mi indeplinesc intr-un fel sau altul amenin?area, indiferent daca trebuia sa plec in cautarea unor materiale explozive, care cu siguran?a nu lipseau din magazie. Mi-am spus ca n-am voie sa ma supun, ca nu pot juca la nesfar?it cu aceste car?i demen?iale, pe care mi le tot varau in maini circumstan?ele.
S-a auzit un har?ait ca ?i cum ceva ar fi fost impins; inauntru o draperie a lunecat lateral cu vreo jumatate de metru. O umbra zvelta a cazut peste placa mata, ca brumata de chiciura, a u?ii, ?i un glas strident, cam ragu?it, mi-a strigat:
— Voi deschide, dar trebuie sa-mi promi?i ca nu vei intra.
— Atunci pentru ce mai deschizi?! am racnit.
— Voi ie?i eu.
— Bine. I?i promit.
Cheia rasucita in broasca a scra?nit u?or, apoi o silueta neagra, acoperind jumatate de u?a, a tras prudent in urma sa draperia. Acolo se intamplau lucruri din cale afara de ciudate. Auzeam fa?aitul unei masu?e impinse pe du?umea ?i in sfar?it placa translucida s-a dat in laturi atat incat sa-i ingaduie lui Sartorius sa se strecoare pe coridor. Statea inaintea mea, acoperind cu trupu-i u?a. Era slab, foarte inalt, iar sub tricoul crem trupul sau parea alcatuit doar din oase. La gat avea o e?arfa neagra; pe umeri — un halat de laborator ars, de reactivi. Capul foarte ingust ?i-l ?inea intr-o parte. Aproape o jumatate din figura ii era acoperita de ochelari negri, foarte bomba?i, care m-au impiedicat sa-i vad ochii. Maxilarul ii era lung, gura invine?ita ?i uria?a, parca degerata, la fel ?i urechile, tot vinete. Era nebarbierit. Mai jos de coate ii atarnau, aga?ate de ni?te benzi, manu?ile de radioprotec?ie, din cauciuc ro?u. Am stat a?a, un moment, privind unul la altul cu o aversiune evidenta. Resturile firelor de par (parea ca se tundea singur cu ma?ina) erau de culoarea plumbului, barba, albita cu totul. Cu fa?a bronzata, ca Snaut, Sartorius avea fruntea doar pe jumatate parlita. Parea ca poarta la soare intotdeauna o calota.
— Ascult, a rostit in fine. Aveam impresia ca nu-l interesa atat ceea ce am sa-i spun, cat sa traga incordat cu urechea in direc?ia spa?iului din spatele sau, lipindu-se mereu de placa de sticla. Vreme de o clipa n-am ?tiut cum sa-i vorbesc, a?a incat sa nu spun o prostie.
— Ma numesc Kelvin… am inceput. Trebuie sa fi auzit de mine. Sunt, adica… am fost colaboratorul lui Gibarian.
Fa?a-i slaba, brazdata toata de linii verticale — a?a va fi aratat Don Quijote ?, era lipsita de expresie.
— Am aflat ca Gibarian… nu mai traie?te.
Am amu?it. Ochelarii lui mari, negri, a?inti?i asupra mea, ma inhibau.
— Da. Ascult…
Cuvintele aveau un accent de nerabdare.
— S-a sinucis?… Cine i-a gasit trupul? Dumneata sau Snaut?
— De ce mi te adresezi mie in aceasta chestiune? Doctorul Snaut nu ?i-a spus…?
— As vrea sa aud ce ai de spus dumneata in aceasta privin?a…
— E?ti psiholog, doctore Kelvin?
— Da. Dar de ce?
— Om de ?tiin?a?
— Sa zicem. Dar ce legatura are…?
— Credeam ca e?ti func?ionar al sec?iei de criminalistica sau poli?ist. Acum este ora doua ?i patruzeci, iar dumneata, in loc sa te integrezi, dupa cum ar fi fost de in?eles, ritmului de lucrari desfa?urate in sta?ie, nu numai ca incerci brutal sa patrunzi in laborator, dar ma ?i interoghezi de parca a? fi suspectat.
M-am stapanit, dar cu un asemenea efort incat fruntea mi s-a brobonit de sudoare.
—
Voiam sa-l lovesc cu orice pre?, de aceea am adaugat vehement:
— ?i o ?tii prea bine!
— Daca nu-?i retragi cuvintele, Kelvin, ?i nu-mi ceri scuze, te voi reclama in raportul radio!
— Pentru ce trebuie sa-mi cer scuze? Pentru faptul ca in loc sa ma prime?ti, in loc sa-mi explici sincer ce se-ntampla aici, dumneata te inchizi ?i te baricadezi in laborator?! ?i-ai pierdut min?ile?! In fond ce e?ti? Un savant sau un la? netrebnic?! Spune! imi po?i raspunde?!
Nici nu mai ?tiu ce strigam, dar el a ramas neclintit. Peste pielea-i palida, cu porii dilata?i, se prelingeau picaturi mari de sudoare. Deodata mi-am dat seama: nici nu m-asculta! Statea cu mainile la spate ?i cu toata for?a incerca sa re?ina inchisa u?a care tresalta u?or, ca ?i cand cineva ar fi impins-o de cealalta parte.
— Te rog… pleaca… a gemut cu un glas bizar ?i pi?igaiat. Pentru Dumnezeu… pleaca! Pleaca! Coboara, te rog… voi veni, voi face tot ce vei vrea, dar acum, te rog, sa pleci!!!
In acest glas era atata zbucium, incat, cu totul inmarmurit, am intins reflex mana, vrand sa-l ajut sa ?ina u?a, fiindca era vadit ca ea il preocupa. In acea clipa insa a scos un ?ipat ingrozitor, de parca m-a? fi aruncat asupra lui cu un cu?it. A inceput sa se retraga, strigand cu vocea lui falsa: „Pleaca! pleaca!” ?i apoi: „Ma intorc! ma intorc! ma intorc!! Nu! Nu!!!”
A deschis pu?in u?a ?i a sarit inauntru. Mi se parea ca la inal?imea pieptului sau a trecut ceva auriu, ca un disc lucitor, iar laboratorul zumzaia acum surd, draperia s-a tras la o parte, o umbra mare ?i inalta a trecut prin dreptul geamului mat, draperia a revenit la locul ei ?i nimic n-a mai putut fi vazut. Ce se petrecea acolo?! S-a auzit fuga unor pa?i, goana nebuneasca s-a intrerupt cu o izbitura puternica, cu un zvon de sticla, ?i, deodata, a rasunat rasul unui copil…
Picioarele imi tremurau; priveam ingrozit in toate par?ile. S-a lasat lini?tea. M-am a?ezat pe parapetul scund de plastic, ce se intindea de-a lungul ferestrei. Am stat a?a vreun sfert de ora, nu ?tiu de ce, a?teptand ceva sau poate, ajuns la limita extenuarii, nu-mi mai venea nici macar sa ma scol. Capul imi crapa de durere. De undeva, de deasupra, a venit un scra?net prelung ?i in acela?i timp lumina s-a intensificat. De la locul meu vedeam doar o parte a coridorului circular ce marginea laboratorul aflat in varful sta?iei, chiar sub scutul ultimei chiurase. De aceea pere?ii lui erau in exterior concavi ?i oblici, cu ferestre ogivale amplasate la distan?e de ca?iva metri; jaluzelele ce le protejau din afara tocmai se ridicau: ziua soarelui albastru se apropia de sfar?it. Prin geamurile groase a invadat o stralucire orbitoare. Fiecare bara de nichel, fiecare clan?a s-a aprins ca un mic soare. U?a laboratorului — o mare placa din sticla zgrun?uroasa — s-a „inchis aidoma gurii unui cuptor. Imi priveam mainile ce-?i pierdusera culoarea in aceea?i lumina infernala. In dreapta ?ineam pistolul cu gaz; il scosesem din teaca fara sa-mi fi dat seama. L-am pus la loc. Am priceput ca nici chiar pistolul atomic nu-mi era de vreun folos. Ce a? fi putut face cu el? Sa sparg u?a? Sa patrund in laborator?
M-am sculat. De la discul asemanator unei explozii cu hidrogen ce se lasa in ocean, un fascicul orizontal de raze aproape tangibile a ajuns pana la obrazul meu (tocmai coboram treptele), dandu-mi senza?ia unei pece?i
