incandescente.
La jumatatea scarii, razgandindu-ma, am revenit sus. Am strabatut coridorul ?i, dupa vreo suta de pa?i, m- am pomenit de cealalta parte a laboratorului, in fa?a unei u?i de sticla intru totul asemanatoare celeilalte. N-am incercat s-o deschid; banuiam ca este incuiata.
Cautam in peretele de plastic vreo ferestruica, fie numai un vizor; gandul de a-l spiona pe Sartorius nu mi se parea deloc nedemn. Voiam sa sfar?esc cu presupunerile ?i sa aflu adevarul, de?i nu-mi imaginam daca-l voi putea in?elege.
Imi venise ideea ca lumina patrunde in salile de laborator prin ferestrele din tavan, adica din chiurasa exterioara ?i, daca m-a? fi ca?arat pe dinafara, poate ca a? fi putut privi prin ele inauntru. In acest scop trebuia sa cobor ca sa-mi iau scafandrul ?i aparatul de oxigen. M-am oprit inaintea scarilor, intrebandu-ma daca merita. Era mai mult decat probabil ca sticla ferestrelor de sus sa fie mata, dar n-aveam alta solu?ie. Am coborat la nivelul mijlociu. Trebuia sa trec pe langa sala de radio. U?a era larg deschisa. Snaut ?edea in fotoliu, ca in momentul despar?irii noastre. Auzindu-mi pa?ii, a tresarit ?i ?i-a, deschis ochii.
— Alo, Kelvin! m-a chemat cu glas ragu?it. Nu i-am raspuns. Ei, ai aflat ceva?
— Da. Nu este singur, am raspuns taraganand vorbele.
Gura i s-a crispat.
— Ia te uita! Asta inseamna ceva. ?i azi, are oaspe?i?
— Nu-n?eleg de ce nu vrea sa-mi spuna nimic, am continuat indispus. Ramanand aici, tot am sa aflu mai devreme sau mai tarziu. Prin urmare ce rost au aceste secrete?
— Vei in?elege in momentul in care vei primi oaspe?i ?i tu, mi-a replicat. Parea ca a?teapta ceva ?i ca nu prea are chef de vorbit. Unde te duci? a adaugat cand m-am intors de plecare. Nu i-am mai raspuns.
Pe platforma aeroportului statea, a?a cum o lasasem, capsula mea, purtand urmele trecerii prin atmosfera. M-am apropiat de stelajele cu scafandre, dar brusc mi-a trecut dispozi?ia de a intreprinde o escapada pe chiurasa exterioara. Am facut o intoarcere pe loc ?i am coborat scara in spirala spre magazii. Culoarul ingust era plin de butelii ?i de lazi a?ezate una peste alta. Pere?ii erau aici din metal gol, ce lucea albastrui in lumina. Cateva zeci de pa?i inca ?i sub tavan au aparut conductele aparaturii de racire prinse de chiciura. Am pornit pe urmele lor; dupa un timp patrundeam, printr-un inel gros de plastic, intr-o incapere inchisa ermetic. Cand am impins u?a grea, groasa cat doua palme ?i incadrata de un chenar de guma, m-a patruns pana la oase frigul. M-am zgribulit. Din paienjeni?ul de conducte acoperite de zapada atarnau ?ur?uri de gheata. Si aici se aflau lazi, containere, rafturi pline cu cutii de conserve, toate sub un strat sub?ire de zapada. Tavanul semicilindric cobora spre peretele opus; acolo am vazut stralucind de jocul acelor de ghea?a o draperie groasa. Am dat-o deoparte. Pe un pat de ?evi de aluminiu zacea o silueta ?uie, invelita in ceva cenu?iu. Am ridicat capatul acelei panze ?i am distins fa?a prelunga a lui Gibarian. Parul negru, cu o ?uvi?a alba deasupra frun?ii, se lipise de ?easta. Marul lui Adam i se ridicase, parca frangandu-i gatul. Ochii usca?i priveau drept in tavan, iar in col?ul pleoapei se formase un strop mat de ghea?a. Gerul ma patrunsese atat de tare, incat cu greu imi re?ineam clan?anitul din?ilor. Mi-am apropiat mana de obrazul lui Gibarian. Mi s-a parut ca am atins o bucata de lemn inghe?at. Din cauza barbii care crescuse, pielea era aspra ?i punctata in negru. O expresie de rabdare ne?armurita ?i batjocoritoare ii inghe?ase pe buze. Lasand sa cada capatul lin?oliului, am observat ie?ind de sub faldurile lui in partea cealalta a cadavrului un fel de margele lunguie?e sau boabe de fasole. Deodata am incremenit: erau degetele unor talpi goale vazute in racourci; buricele lor ovale erau u?or ra?chirate. La capatul giulgiului se afla negresa.
Era culcata cu fa?a-n jos, ca prabu?ita intr-un somn adanc. Trageam centimetru dupa centimetru panza groasa. Capul cu mici carlion?i vine?ii era aplecat in plica umarului ei masiv ?i negru. Pielea lucioasa a spinarii era bombata de mu?chii coloanei vertebrale. Uria?ul trup nu era animat de nici o mi?care. Privindu-i din nou picioarele goale, m-a izbit un amanunt ciudat: talpile nu erau catu?i de pu?in aplatizate de greutatea pe care trebuiau s-o sus?ina, nu erau nici macar ingro?ate de mersul descul?. Le acoperea o pieli?a la fel de sub?ire ca aceea a spinarii sau a palmelor.
Am intins mana spre a-mi verifica impresia, dar de asta data mi-a venit mult mai greu decat atunci cand am atins mortul. Deodata am observat ceva neverosimil: de?i supus unei temperaturi de minus 20°, trupul negresei traia, chiar se mi?ca. ?i-a tras piciorul cum ar fi facut-o un caine adormit pe care l-ai fi apucat de laba.
Va inghe?a aici, mi-a trecut prin minte. Dar corpul femeii era lini?tit ?i nici prea rece; imi staruia in varful degetelor senza?ia atingerii moi. M-am intors cu spatele la draperie, am coborat-o ?i m-am inapoiat pe coridor. Mi se parea ca acolo era o caldura nemaipomenita. Scarile m-au dus in vecinatatea aeroportului. M-am a?ezat pe o para?uta inelara stransa rulou ?i mi-am luat capul in maini. Ma sim?eam ca batut. Nu pricepeam ce se intampla cu mine. Eram de-a dreptul distrus, gandurile mi se pravaleau intr-o prapastie amenin?atoare: pierderea cuno?tin?ei, pieirea mi se pareau un dar de nespus, un ?el intangibil.
N-aveam de ce sa ma mai duc la Snaut sau la Sartorius… Nu-mi imaginam ca cineva a mai trait vreodata atatea grozavii cate ma incercasera pe mine pana atunci. Singura solu?ie salvatoare, echivalenta unei evadari, era diagnosticul de nebunie. Da, trebuie sa-mi fi ie?it din min?i ?i inca imediat dupa descindere. Iata cum ac?ionase oceanul asupra creierului meu: treceam dintr-o halucina?ie in alta. De vreme ce insa lucrurile stau a?a, nu mai trebuia sa-mi irosesc for?ele zbatandu-ma inutil sa rezolv problemele inexistente in realitate, ci sa caut asisten?a medicala, sa chem prin mijlocirea radioului nava „Prometeu”, sa lansez semnalul SOS.
Atunci s-a intamplat ceva cu totul surprinzator: gandul ca mi-am pierdut min?ile m-a lini?tit.
In?elegeam prea bine cuvintele lui Snaut, daca presupunem ca exista un Snaut ?i ca discutasem vreodata cu el, intrucat halucina?iile puteau sa fi inceput cu mult mai devreme. Cine ?tie daca, aflat inca la bordul lui „Prometeu”, nu eram atins de accesul acut al unei boli mintale, iar tot ce traisem nu era decat produsul creierului meu dezechilibrat? Daca eram totu?i bolnav, puteam sa ma insanato?esc; aceasta credin?a imi dadea macar speran?a izbavirii de toate incercarile de pana acum, izbavire pe care nu izbuteam in nici un fel s-o intrezaresc in noianul de co?maruri traite doar in cateva ore pe Solaris.
In primul rand, deci, trebuia sa efectuez o experien?a logica asupra mea insumi — un
Gandeam a?a, privind la pilonul de metal care sus?inea construc?ia portanta a aeroportului; era un stalp reliefat pe fondul peretelui ?i acoperit cu placi de tabla concave, vopsite in verde; pe alocuri, la un metru inal?ime, lacul se cojise, ros probabil de carucioarele purtatoare de rachete ce treceau pe acolo. Am pipait o?elul, l-am incalzit timp de o clipa in palma. Am ciocanit in marginea cilindrica a inveli?ului; oare halucina?iile pot atinge un asemenea grad de realitate? Pot, mi-am dat singur raspunsul; in fond, era domeniul meu de cercetare.
Dar imaginea acelei probe cruciale era posibila? La inceput mi se parea ca nu, deoarece creierul meu bolnav (daca intr-adevar este bolnav) va produce orice iluzii pe care i le voi cere. Dar nu numai in cazuri de boala, ci chiar ?i in somnul cel mai normal ni se intampla sa discutam cu persoane pe care nu le cuno?team in stare de veghe; sa le punem intrebari ?i sa le auzim raspunsul; de?i acei interlocutori nu sunt decat plasmuiri ale psihicului nostru, entita?i in mod temporar pseudo-independente, nu ?tim totu?i ce cuvinte vor rosti pana nu ni se adreseaza (in vis). De fapt insa acele cuvinte sunt produse de subcon?tientul nostru ?i prin urmare ar trebui sa le cunoa?tem inca in clipa in care le-am scornit noi in?ine pentru a le pune in gura iluzoriului personaj. Indiferent de ce a? plasmui ?i a? realiza, mi-a? putea oricand spune ca am procedat conform legilor care dirijeaza fenomenele onirice. Atat Snaut cat ?i Sartorius puteau sa nu existe deloc in realitate, a?a ca orice intrebare pusa lor era inutila.
Ce-ar fi, mi-am spus, sa iau vreun drog ce ac?ioneaza puternic, cum e peyotlul, sau vreun alt preparat care creeaza halucina?ii ?i viziuni colorate. Apari?ia acestora ar fi probat ca ceea ce mi-am autoadministrat exista aievea. Dar nici aceasta — imi continuam eu gandul — n-ar fi insemnat doritul experiment crucial, caci ?tiam in ce mod va trebui sa lucreze substan?a (pe care trebuia s-o aleg) ?i in consecin?a nu era exclus ca luarea medicamentului ?i efectele lui sa fie deopotriva produse de imagina?ia mea.
Mi se parea ca nu mai reu?eam sa ies din cercul vicios al nebuniei mele — doar nu po?i gandi decat cu creierul, nu te po?i situa in afara propriei tale persoane ca sa-?i verifici caracterul normal al proceselor desfa?urate in organism —, cand m-a strafulgerat o idee pe cat de simpla pe atat de adevarata.
M-am ridicat precipitat de pe ruloul para?utei ?i am fugit la cabina postului de radio. Era pustie. Am privit in treacat ceasul electric de pe perete: se apropia ora 4 diminea?a, a dimine?ii conven?ionale de pe sta?ie. Afara domneau zorile ro?ii. Am pus in func?iune aparatura de radio pentru comunica?ii la distan?e mari ?i, a?teptand sa treaca momentul iner?ial, am mai parcurs o data diferitele etape ale experimentului.
Nu-mi aduceam aminte care era semnalul de apel al sta?iei automate, a satelitului, ce se rotea in jurul lui
