— Da? Dar m-ai fi crezut daca ?i-a? fi spus? Ai fi crezut macar un cuvin?el? Taceam. Gibarian a fost primul caruia i s-a intamplat, a continuat Snaut cu acela?i zambet for?at. S-a inchis in cabina lui ?i discuta doar prin u?a, iar noi, i?i inchipui ce diagnostic i-am pus?! (?tiam, dar preferam sa tac.) E limpede. Am socotit ca ?i-a pierdut min?ile. Ne-a spus cate ceva prin u?a, dar nu totul. Poate chiar i?i dai seama de ce a tainuit cine era la el? Ei, dar acum ai sim?it-o pe pielea ta;
— Ce ?ansa?
— Cum sa spun… cred ca incerca sa clarifice intr-un fel toata tara?enia asta, s-o puna intr-o anumita ordine, s-o rezolve. Lucra nop?ile. ?tii ce facea? Desigur ca ?tii!
— Calculele din sertarul cabinei de radio…, am spus. El le-a facut?
— Da. Pe atunci inca nu ?tiam nimic.
— ?i cat de mult a durat asta?
— Vizita? Poate o saptamana. Discu?ii purtate prin u?a… Dar ce se intampla acolo? Presupuneam ca are halucina?ii din pricina unei agita?ii psihomotorii. Ii dadeam scopolamina.
— Cum asta… lui?
— Da. O lua, dar nu pentru el, experimenta. A?a stateau lucrurile.
— Iar voi…?
— Noi? A treia zi am hotarat sa patrundem la el, sa for?am u?a daca nu ne va deschide. Voiam sa-l tratam… din devotament.
— Ah… de aceea! am izbucnit.
— Da.
— Dar acolo… In dulap…
— Da, draga baiete. Nu ?tia ca intre timp am fost ?i noi vizita?i ?i ca din acest motiv nu ne mai puteam ocupa de el. Acum… toate s-au prefacut in… rutina.
Vorbise cu glasul scazut, iar ultimul cuvant mai….l-am ghicit.
— Stai… nu-n?eleg, am spus. Prin urmare, ca……doar a?i auzit totul. Singur ai marturisit ca a?i tras cu urechea. Trebuie deci sa fi auzit doua voci.
— Nu. Doar vocea lui. Iar cand auzeam vreo ?oapta neinteligibila, atunci, i?i dai seama probabil… i-o atribuiam tot lui.
— Numai lui…? Dar… de ce?
— Nu ?tiu. Am ce-i drept o anumita teorie in aceasta chestiune. Dar socotesc ca nu merita sa ma grabesc cu ea, cu atat mai mult cu cat explicarea unor aspecte particulare tot nu ajuta la nimic. Da. Tu insa pare-se ca ai vazut ceva inca de ieri, altfel ne-ai fi considerat drept nebuni.
— Credeam ca eu insumi am innebunit.
— A, da? ?i n-ai vazut pe nimeni?
— Am vazut.
— Pe cine?!
Grimasa lui nu mai era zambet. L-am privit indelung, pana sa-i fi raspuns.
— Pe aia… pe negresa…
N-a zis nimic, dar trupul sau chircit ?i aplecat inainte s-a destins pu?in.
— Puteai totu?i sa ma fi prevenit, am adaugat pe un ton mai pu?in convins.
— Te-am prevenit doar!
— Dar in ce fel!
— In singurul posibil. In?elege, nu ?tiam cine are sa apara. Asta n-o ?tie nimeni, n-o po?i ?ti…
— Asculta, Snaut… cateva intrebari. De cata vreme… ai aflat toate astea? Oare ea… ce se va intampla pana la urma cu ea?
— Vrei sa ?tii daca se va intoarce?
— Da.
— Se va intoarce ?i nu se va intoarce.
— Ce inseamna asta?
— Se va intoarce la fel ca la inceput… ca la prima ei vizita. Pur ?i simplu nu va ?ti nimic sau, pentru a fi exact, se va comporta ca ?i cum tot ce-ai facut ca sa scapi de ea nici nu existat vreodata. Daca situa?ia n-o va obliga, nu va fi agresiva.
— Ce situa?ie?
— Depinde de imprejurari.
— Snaut!
— Ce dore?ti?
— Nu putem sa ne permitem luxul tainelor!
— Nu-i un lux, m-a intrerupt sec. Kelvin, am impresia ca tot nu pricepi sau… a?teapta! Ochii incepusera sa-i luceasca. Oare po?i spune cine a fost aici?!
Mi-am inghi?it cu greu saliva. Mi-am plecat fruntea. Nu voiam sa-l privesc. A? fi dorit sa fi fost altcineva, dar nu Snaut. N-aveam insa de ales. Fa?ia de bandaj s-a dezlipit ?i mi-a cazut pe mana. Am tresarit la atingerea umeda.
— Femeia, care… s-a sinucis. ?i-a facut… ?i-a injectat…
A?tepta.
— S-a sinucis?… a intrebat vazand ca tac.
— Da.
— Asta-i totul? Taceam. Nu poate fi totul…
Am ridicat repede capul. Nu ma privea.
— De unde ?tii?
Nu mi-a raspuns.
— Bine, am zis. Mi-am umezit buzele cu varful limbii: Ne-am certat. De fapt, nu… Eu eram acela care i-am spus… ?tii, cate mai spune la suparare omul! Am strans tot ce aveam ?i-am plecat. Mi-a dat de in?eles, nu mi-a spus-o fa?i?, dar cand convie?uie?ti cu cineva ani de zile, nu mai este necesar… Eram sigur ca vorbe?te doar a?a, ca i-ar fi fost teama s-o faca — de altfel… i-am ?i spus-o. A doua zi mi-am adus aminte ca am uitat in sertar acele… fiole. ?tia despre ele. Le adusesem din laborator. Imi fusesera necesare. Atunci ii explicasem in ce consta ac?iunea lor. M-am speriat ?i am vrut sa ma duc sa le iau. Dar m-am gandit apoi ca in felul acesta ar putea sa creada ca i-am luat cuvintele in serios ?i am lasat totul balta. Dar a treia zi m-am dus, totu?i, n-aveam lini?te. Cand am sosit, nu mai traia.
— Ah, tu, copil nevinovat…
Am tresarit. Dar cand l-am privit mi-am dat seama ca nu-?i bate joc. Pentru prima oara il vedeam astfel. Fa?a ii devenise pamantie, o oboseala de nedescris i se citea pe cutele adanci de pe obraji. Arata ca un om bolnav.
— De ce spui asta? l-am intrebat, pierzandu-mi cumpatul.
— Pentru ca intamplarea este tragica. Nu, nu, a adaugat repede, vazand ca ma impresionase. Continui sa nu-n?elegi! Evident, po?i retrai totul cat se poate de intens, po?i chiar sa te consideri un criminal, dar… Inca nu-i lucrul cel mai rau.
— Ce tot indrugi! i-am replicat batjocoritor.
— Ma bucur ca nu ma crezi. Sincer ma bucur. Ceea ce s-a-ntamplat poate fi ingrozitor, dar cel mai groaznic e ce… nu s-a-ntamplat… niciodata.
— Nu pricep… am baiguit.
Intr-adevar nu pricepeam nimic. A dat din cap.
— Omul normal… a continuat. Cine-i normal? Cel ce n-a faptuit niciodata ceva respingator? Dar nici nu s-a gandit vreodata la a?a ceva? ?i chiar daca nu s-a gandit con?tient, poate ceva dintr-insul a gandit-o sau a aparut spontan, cu zece, ori cu treizeci de ani in urma. Poate s-a ?i aparat de acel gand ?i apoi a uitat ?i nu se mai temea de el, ?tiind ca nu va trece niciodata la infaptuirea lui. Da, iar acum imagineaza-?i ca fara de veste, in plina zi, printre al?i oameni, intalne?te acel GAND — intrupat, inlan?uit de sine, indestructibil. Ce are atunci de facut? Ce se intampla atunci? Taceam. Sta?ia…, a ?optit Snaut. Ai atunci de-a face cu sta?ia Solaris.
— Dar… ce pot fi, in definitiv, toate astea? am intrebat eu ?ovaitor. Doar nici tu nu e?ti criminal ?i nici
