Raspunsul lui Berton: Da. Deoarece am sesizat diverse amanunte; imi amintesc, de pilda, ca intr-un loc stateau in?irate ni?te obiecte ciudate. Mai tarziu mi-a trecut prin cap ca ar fi putut sa fie o stupina,
Intrebare: Nu-i a?a ca abia mai tarziu ?i-a trecut prin cap ?i nu chiar in acea clipa?
Raspunsul lui Berton: Nu. Toate aceste obiecte erau ca din ghips ?i am remarcat ?i alte lucruri.
Intrebare: Ce lucruri?
Raspunsul lui Berton: Nu pot preciza, deoarece n-am avut timpul sa le privesc cu aten?ie. Mi s-a parut ca in vecinatatea unor boschete se aflau cateva unelte, aidoma unor mici ma?ini de gradinarit. Dar nu sunt sigur de asta! In schimb, de celalalt amanunt — da.
Intrebare: Nu te-ai gandit ca poate fi o halucina?ie?
Raspunsul lui Berton: Nu. Ma gandeam la o fata morgana, dar nu la o halucina?ie, fiindca ma sim?eam bine ?i fiindca niciodata nu mai vazusem in via?a mea ceva asemanator. Cand am urcat la 300 de metri, cea?a de sub mine era destramata din loc in loc, iar golurile ei aduceau cu acelea ale „schweizerului”; prin unele intrezaream oceanul onduland, iar in altele clocotea ceva. Am coborat intr-un asemenea spa?iu, iar la 40 de metri am vazut ca, sub nivelul oceanului, la. o adancime foarte mica, exista un meterez, ca zidul unei mari cladiri; stralucea intens printre talazuri ?i avea o serie de deschideri ce aduceau a ferestre, ba chiar mi s-a parut ca in dreptul unora se mi?ca ceva. De acest ultim amanunt nu sunt prea sigur. Peretele a inceput sa se ridice incet ?i sa se desprinda din valuri. De pe el se scurgea in cascade zgura lichida ?i ni?te mucilagii cu o structura fibroasa. Deodata zidul s-a despicat in doua ?i s-a surpat atat de repede in adanc incat mi-a disparut aproape instantaneu de sub ochi. Am urcat din nou ?i zburam acum deasupra ce?ii, atingand-o cu trenul de aterizaj. S-a ivit un alt crater pustiu. Era poate de cateva ori mai mare decat primul.
Inca de departe am observat un corp ce plutea; fiind deschis la culoare, aproape alb, m-a facut sa cred ca este scafandrul lui Fechner, mai ales sa forma lui amintea de un om. Am cotit brusc aparatul, temandu-ma ca a? putea depa?i acel loc, iar apoi nu voi mai fi in stare sa-l reperez; trunchiul acela se ridica u?or ?i parea ca plute?te sau ca sta in valuri, cufundat pana la inal?imea braului. Am accelerat ?i m-am lasat atat de jos incat am sim?it ca aterizorul se izbe?te de ceva moale… banuiesc ca de creasta unui val. Omul acela, da, era un om, n-avea pe el scafandru… ?i totu?i se mi?ca.
Intrebare: I-ai vazut fa?a?
Raspunsul lui Berton: Da.
Intrebare: Cine era?
Raspunsul lui Berton: Un copil.
Intrebare: Ce copil? L-ai mai vazut vreodata?
Raspunsul lui Berton: Nu, niciodata. In orice caz, nu-mi amintesc. De altfel, de indata ce m-am apropiat — ne mai despar?eau cateva zeci de metri — mi-am dat seama ca se intampla cu el un lucru nefiresc.
Intrebare: Ce vrei sa spui?
Raspunsul lui Berton: Am sa va raspund imediat. Mai intai n-am sesizat ce este, pe urma insa m-am lamurit ca era mult prea mare; uria? ar fi prea pu?in spus: avea aproape patru metri, imi aduc perfect de bine aminte ca, in momentul in care am lovit cu trenul de aterizaj valul, fa?a acelui copil venea pu?in mai sus de a mea; de?i ?edeam in cabina, tot trebuia sa ma aflu la vreo trei metri deasupra oceanului.
Intrebare: Daca era atat de mare, de unde ai dedus ca este un copil?
Raspunsul lui Berton: Fiindca era un copil foarte mic.
Intrebare: Berton, nu consideri ca raspunsul tau este nelogic?
Raspunsul lui Berton: Nu, catu?i de pu?in. Fiindca ii vazusem chipul. De altfel, propor?iile corpului erau de copil. Mi se parea ca este aproape… un sugar. Ba nu, exagerez. Avea poate doi sau trei ani. Parul ii era negru, iar ochii alba?tri, imen?i. ?i era gol golu?, ca un nou-nascut. Era ud sau mai curand lunecos, caci pielea ii stralucea. Aceasta priveli?te m-a impresionat din cale afara. Nu mai credeam in nici o fata morgana; prea amanun?it vazusem totul. Se inal?a ?i cobora odata cu valul, dar avea ?i o mi?care proprie. Era de-a dreptul dezgustator!
Intrebare: Dar de ce? Ce facea?
Raspunsul lui Berton: Aducea, cum sa spun… cu un exponat de muzeu, cu o papu?a, dar cu o papu?a vie; tot inchidea ?i deschidea gura ?i facea diverse gesturi ce-?i produceau repulsie. Da, fiindca nu erau mi?carile lui!
Intrebare: Cum adica?
Raspunsul lui Berton: Nu m-am apropiat de el la mai mult de ca?iva metri… mai exact poate pana la douazeci. Dar v-am spus cat de uria? era; gra?ie acestui fapt l-am vazut cu toata claritatea. Ochii ii straluceau ?i ar fi dat impresia unui copil viu daca n-ar fi fost acele mi?cari parca manuite de altcineva… parca altcineva le-ar fi exersat…
Intrebare: Cauta sa explici mai amanun?it ce inseamna aceasta.
Raspunsul lui Berton: Nu ?tiu daca voi reu?i. Era o impresie… Nu ?tiu cum a? putea preciza…, dar mi?carile lui mi se pareau nenaturale.
Intrebare: Vrei sa afirmi, sa zicem, ca mainile i se mi?cau intr-un fel in care nu se pot mi?ca mainile unui om din cauza limitelor de mobilitate a incheieturilor?
Raspunsul lui Berton: Nu. Nu asta. Ci numai ca acele mi?cari n-aveau nici un rost. In genere, orice mi?care semnifica ceva, serve?te la ceva…
Intrebare: A?a crezi? Mi?carile unui sugar nu trebuie sa insemne neaparat ceva.
Raspunsul lui Berton: ?tiu asta. Dar mi?carile sugarului sunt dezordonate, necoordonate, vagi. Acela insa… ah, ?tiu! acelea erau metodice. Se desfa?urau pe rand, in grupuri ?i in serii. Ca ?i cum cineva ar fi vrut sa cerceteze ce poate face un copil cu mainile lui, ce poate face cu torsul ?i cu gura. Cel mai bizar ii era insa fa?a. Poate din cauza ca fa?a este cea mai expresiva, iar fa?a lui era… nu, nu ?tiu sa redau in cuvinte cele vazute. Era vie, intr-adevar de om ?i totu?i nu era omeneasca. In ce prive?te trasaturile ?i ochii, era cat se poate de fidela, chiar ?i tenul, ?i restul, nu insa expresia, mimica.
Intrebare: Se crispa? ?tii cum arata figura unui om in momentele unei crize de epilepsie?
Raspunsul lui Berton: Da. Am vazut… In?eleg. Era cu totul altceva. Epilepsia se manifesta prin convulsii, pe cand mi?carile lui erau fluente ?i continue, armonioase sau. Ca sa zic a?a, melodice. Nu gasesc un alt termen. Fa?a, iata ca revin la ea…, o fa?a nu poate arata astfel incat o jumatate sa fie vesela, iar cealalta trista, o parte a ei sa fie amenin?atoare sau infrico?ata, iar cealalta — victorioasa ori ceva in genul acesta; cu copilul insa lucrurile stateau astfel. In plus, atat gesturile, cat ?i jocul mimicii lui se desfa?urau cu o repeziciune extraordinara. Am ramas acolo un interval foarte scurt, vreo zece secunde, poate nici chiar atat…
Intrebare: ?i sus?ii ca ai reu?it sa vezi totul intr-un rastimp atat de scurt? De altfel, de unde ?tii cat a durat? Ai verificat pe ceas?
Raspunsul lui Berton: Nu. N-am verificat, dar zbor de 16 ani. In profesiunea mea trebuie sa pot aprecia timpul cu o precizie de secunda, ba chiar de frac?iuni de secunda… Doar e vorba de reflexe; sunt insu?iri absolut necesare, mai ales la descindere. Un pilot care nu este capabil, indiferent de imprejurari, sa sesizeze daca un fenomen dureaza cinci secunde sau zece nu va face niciodata prea multe parale. La fel stau lucrurile ?i cu capacitatea observa?iei. Omul inva?a ani de zile sa surprinda totul intr-un timp cat mai scurt.
Intrebare: ?i asta-i tot ce-ai vazut?
Raspunsul lui Berton: Nu. De celelalte amanunte insa nu-mi mai aduc aminte cu aceea?i precizie. Banuiesc ca impresiile erau prea numeroase. Aveam creierul parca blocat. Cea?a incepuse sa se indeseasca ?i trebuia sa urc din nou; zic „trebuia”, dar nu ?in minte cand am facut-o. Pentru prima oara in via?a aproape ca am capotat. Mainile imi tremurau atat de tare incat nu mai puteam ?ine ca lumea comenzile. Cred ca am inceput sa strig, chemam Baza, de?i ?tiam ca nu stabilisem legatura.
Intrebare: Ai incercat sa te intorci?
Raspunsul lui Berton: Nu, deoarece cand am ajuns in sfar?it la altitudinea corespunzatoare m-am gandit ca intr-unui dintre goluri il voi gasi poate pe Fechner. Imi dau seama ca asta suna
