acestei istorii pe care, in lumina propriilor mele experien?e, o consideram ca fiind foarte verosimila. M-am intors spre fereastra. Mai palpaia in ea un violet profund; deasupra orizontului mai straluceau ca?iva nori, asemanatori taciunilor ce se sting. Oceanul era invizibil: se cufundase in noapte. Auzeam fo?netul slab al fa?iilor de hartie puse deasupra ventilatoarelor. Aerul, mirosind u?or a ozon, era cald ?i nemi?cat. O lini?te absoluta umplea intreaga sta?ie. M-am gandit ca hotararea noastra de a ramane n-avea in ea nimic eroic. Perioada aventurilor planetare, a expedi?iilor indrazne?e, a dispari?iilor cumplite — cum a fost aceea a lui Fechner, prima jertfa a oceanului — se sfar?ise de mult. Aproape ca nici nu ma mai interesa cine este „oaspetele” lui Snaut sau acela al lui Sartorius. Nu va trece multa vreme, mi-am spus, ?i vom inceta sa ne ru?inam de noi ?i sa ne izolam. Daca nu vom putea scapa de „oaspe?i”, ne vom obi?nui ?i vom incepe sa convie?uim cu ei, iar daca Autorul lor le va modifica regulile de joc, ne vom adapta celor noi, de?i un anumit timp ne vom zbate, ne vom impotrivi, sau poate ca unul sau altul dintre noi chiar se va sinucide, dar ?i aceasta noua stare va ajunge pana la sfar?it la un echilibru. Incaperea era invaluita de un intuneric tot mai asemanator celui terestru. Numai contururile lavaboului ?i ale oglinzii se mai stravedeau albind. Sculandu-ma, am gasit pe pipaite pachetul cu vata de pe policioara, mi-am spalat cu un tampon umezit fa?a ?i m-am culcat in pat, intinzandu-ma pe spate. Undeva, deasupra mea, aidoma falfairii unui fluture de noapte, se auzea suflarea nedeslu?ita a ventilatorului. Nu mai vedeam nici fereastra. Totul era cuprins de bezna. O lucoare abia banuita, strecurata parca de nicaieri, atarna deasupra-mi, proiectandu-se pe perete sau departe, in adancul de?ertului de dincolo de geam. Mi-am adus aminte cum ma speriase cu o seara inainte intinderea pustie a spa?iului solarisean ?i aproape ca am zambit. Nu-mi mai era teama. Nu-mi mai era teama de nimic. Mi-am dus bra?ul la inal?imea ochilor. Cadranul ceasului era luminat de cununa fosforescenta a cifrelor. Dupa o ora trebuia sa rasara soarele albastru. Ma bucuram de intunericul in care eram scufundat, respiram adanc, golit ?i eliberat de orice ganduri.
La un moment dat, mi?candu-ma, am sim?it langa ?old carcasa magnetofonului. Ah, da, Gibarian, glasul sau inregistrat pe bobine… N-aveam catu?i de pu?in inten?ia sa-i mai resuscit trecutul, ascultandu-l, de altfel singurul lucru pe care l-a? mai fi putut face pentru el.
Am scos din buzunar magnetofonul ca sa-l ascund sub pat. Atunci am auzit un fo?net ?i scar?aitul slab al u?ii care se deschidea.
— Kris…? am distins_un glas stins, aproape de ?oapta. E?ti aici, Kris? Ce intuneric e!
— Nu-i nimic, am spus. Nu-?i fie teama. Vino aici!
CONSFATUIREA
Stateam culcat cu ochii in sus, cu fruntea ei pe umar, fara sa ma gandesc la nimic. Noaptea ce umplea incaperea s-a populat. Auzeam pa?i. Pere?ii se faceau nevazu?i. Ceva se inal?a deasupra mea, tot mai sus, tot mai sus, fara limita. Invaluit, patruns, fara sa fi fost atins, am ramas nemi?cat in bezna. Ii sim?eam cu acuitate transparen?a de parca ar fi devenit un alt vazduh. Foarte departe se auzeau bataile inimii. Mi-am concentrat intreaga aten?ie, rama?i?ele de putere, in a?teptarea agoniei; nu venea. Deveneam doar mic, iar cerul invizibil, zarile invizibile, spa?iul amorf, lipsit de nori, de stele, dilatandu-se, luand dimensiuni enorme, faceau din mine centrul lor. Incercam sa ma tarasc pe ceea ce eram culcat, dar sub mine nu se mai afla nimic ?i intunericul nu-mi mai ascundea nimic. Mi-am strans pumnii ?i mi-am acoperit cu ei fa?a. N-o mai aveam. Degetele-mi trecusera prin ea, am vrut sa strig, sa urlu…
Camera devenise sur-albastruie. Aparatura, rafturile, col?urile pere?ilor pareau conturate prin intretaierea unor pete mari, mate, fara culoare. In spatele ferestrei se intrevedea un alb lucios, opalescent. Trupul imi era leoarca de transpira?ie”. Am privit intr-o parte, Harey se uita la mine.
— ?i-a amor?it umarul?
— Ce spui?
?i-a ridicat capul. Ochii ii erau de aceea?i culoare ca ?i incaperea, cenu?ii, lumino?i intre genele negre. Am sim?it caldura ?oaptei ei, inainte de a in?elege cuvintele.
— Nu. Si totu?i…
I-am pus mana pe bra?. Atingerea ma furnica. Am imbra?i?at-o u?urel ?i cu cealalta mana.
— Ai avut un vis urat.
— Vis? Da, am visat. Dar tu n-ai dormit?
— Nu ?tiu. Poate ca nu. Nu mi-e somn. Dar dormi mai departe! De ce ma prive?ti a?a?
Am inchis ochii. Sim?eam bataia marunta ?i ritmica a inimii ei, acolo unde batea mai lent inima mea. Un manechin, m-am gandit. Dar nu ma mira nimic, nici chiar propria-mi indiferen?a. Teama ?i disperarea ramasera in urma mea. Eram absent, o, atat de absent n-am mai fost niciodata. I-am atins cu buzele gatul, apoi am coborat spre mica adancitura neteda ca launtrul unei scoici, ce se na?te intre umar ?i gat. ?i acolo ii zvacnea pulsul.
M-am inal?at intr-un cot. Nicaieri nu zaream vreun semn al zorilor; o dunga de un albastru electric incendia orizontul, cea dintai raza a izbucnit in camera, ca o salva; totul a prins a scanteia de irizari, curcubeiele s-au frant in oglinda, pe clan?e, pe ?evile nichelate; lumina izbea orice suprafa?a intalnita, de parca ar fi vrut sa dezlan?uie, sa arunce in aer stramta incapere. Nu mai era chip sa prive?ti, m-am intors. Pupilele lui Harey se ingustasera. Irisurile ei cenu?ii s-au inal?at spre fa?a mea.
— S-o fi facut ziua? m-a intrebat cu glas vatuit.
Stare ei aducea pe jumatate a somn, pe jumatatea veghe.
— Iubito, a?a este aici intotdeauna.
— Dar noi?
— Ce-i cu noi?
— Mult timp vom mai sta aici?
Imi venea sa rad, dar vuietul vag ce mi-a ie?it din piept nu mai semana cu rasul.
— Cred ca inca destul. Nu vrei?
Pleoapele-i erau neclintite; ma privea cu aten?ie. Oare clipea? Nu eram sigur. A tras pledul, ?i pe umarul ei am distins micul semn, triunghiular, cu o nuan?a trandafirie.
— De ce te ui?i a?a la mine?
— Fiindca e?ti frumoasa.
A zambit; dar nu era decat o amabilitate, mul?umirea pentru complimentul primit.
— A?a sa fie? Privirea ta insa parca… parca…
— Parca ce?
— Parca ai scormoni…
— Ce tot scorne?ti!
— Nu. Am impresia ca te-ntrebi ce se-ntampla cu mine sau ce ?i-am tainuit…
— Da de unde!
— Daca negi atat de hotarat, atunci e sigur. Dar fie cum vrei. Indaratul geamurilor s-au aprins vapai albastre, livide. Acoperindu-mi cu mana ochii, mi-am cautat ochelarii. Se aflau pe masa. I-am luat, apoi, ingenunchind pe pat langa Harey, i-am pus la ochi ?i i-am observat imaginea in oglinda. A?tepta ceva. Cand m-am culcat din nou alaturi de ea mi-a zambit,
— Dar mie?
Am in?eles brusc.
— Ochelari?
M-am sculat ?i am inceput sa cotrobaiesc prin sertare, pe masu?a de sub fereastra. Am gasit doua perechi, dar ambele erau de un format prea mare; i le-am intins. I-a incercat ?i pe unii ?i pe ceilal?i; ii cadeau pe varful nasului.
Jaluzelele au coborat cu un scra?net prelung. Timp de o clipa, inauntrul sta?iei, care aidoma unei broa?te ?estoase s-a ascuns in carapacea ei, a domnit intunericul. I-am scos pe dibuite ochelarii ?i, impreuna cu ai mei, i- am pus la picioarele patului.
— Ce vom face? a intrebat.
— Ceea ce se face noaptea: vom dormi.
— Kris!
— Ce-i?
