Parcurgand aceste randuri, sim?eam cum mi se strange inima. Am recitit cu aten?ie scrisoarea, apoi am rupt-o, iar buca?elele de hartie le-am aruncat. Pe urma m-am apucat sa caut un scafandru pentru Harey. Treaba asta mi se parea la fel de oribila ca ?i aceea dinainte. Dar Harey nu banuia nimic, altminteri nu s-ar fi bucurat atat de mult cand i-am spus ca trebuie sa plec intr-o ac?iune de recunoa?tere in afara sta?iei ?i ca o rog sa ma intovara?easca. Am luat micul dejun in chicineta (?i de data asta Harey abia daca a ciugulit de doua-trei ori) ?i ne-am dus la biblioteca. Am vrut sa revad literatura referitoare la problemele campului ?i ale sistemelor neutrinice inainte de a indeplini dorin?a lui Sartorius. Inca nu ?tiam cum voi proceda, dar am hotarat sa consult lucrarile lui. Mi-a venit ideea ca anihilatorul neutrinic, deocamdata inexistent, i-ar putea elibera pe Snaut ?i Sartorius; in acest timp, undeva, in exterior, intr-un avion, de pilda, a? fi putut a?tepta impreuna cu Harey sfar?itul „opera?iei”. Am ramas o vreme in fa?a marelui calculator electronic; ii puneam intrebari, iar el raspundea aruncand o fi?a ce purta inscrip?ia laconica „lipse?te din bibliografie”, ba imi propunea sa ma pierd intr-o asemenea jungla de lucrari de fizica foarte speciale, incat sfatul devenea cu totul ineficace. Nu-mi venea sa parasesc aceasta mare incapere cu pere?i netezi, taia?i de chenarele sertarelor, cu noianul lor de microfilme ?i de inregistrari electronice. A?ezata in chiar centrul sta?iei, biblioteca n-avea ferestre ?i era locul cel mai bine izolat din interiorul chiurasei de otel.
Cine ?tie daca nu tocmai de aceea ma sim?eam in ea atat de bine, in ciuda vaditului e?ec al cautarilor mele. Am ratacit prin vasta sala; in cele din urma, m-am oprit in fa?a unor rafturi uria?e, in?esate pana la tavan; acest munte de car?i nu reprezentau un lux, ci intruchipa memoria legata de pionierii solaristicii: rafturile, care numarau circa 600 de volume, purtau intreaga literatura clasica a obiectului, incepand cu cele doua volume ale monumentalei monografii (in buna parte depa?ita) a lui Giese. Am luat pe rand acele tomuri, fiecare avea o greutate impresionanta ?i le-am rasfoit intr-o doara, a?ezat pe bra?ul fotoliului. Harey ?i-a gasit ?i ea o carte. Am citit cateva randuri peste umarul ei. Era
Giese nu fusese niciodata cu o prea mare inspira?ie, dar inspira?ia este o insu?ire care poate doar sa-i dauneze unui cercetator al lui Solaris. Nicaieri imagina?ia ?i capacitatea de a crea rapid ipoteze nu se dovedesc atat de pagubitoare. In realitate, pe aceasta planeta e posibil orice. Descrierile incredibile ale constela?iilor generate de plasma sunt mai mult decat probabil autentice, de?i, in genere, neverificabile, deoarece doar rareori i?i repeta oceanul evolu?iile. Cel care le observa pentru prima data este speriat indeosebi de caracterul lor straniu, de propor?iile lor uria?e. Observate la scara mica, intr-o baltoaca, sa spunem, ar fi fost desigur considerate ca fiind un simplu „joc al naturii”, o manifestare a hazardului. Faptul ca un om mediocru ?i un geniu stau la fel de neputincio?i in fa?a nesfar?itei varieta?i a formelor solarisiene nu faciliteaza intru nimic convie?uirea cu fenomenele oceanului viu. Giese nu era nici genial, nici prost; pur ?i simplu apar?inea tagmei acelor pedan?i clasificatori, a caror aparenta lini?te exterioara mascheaza o neobosita pasiune de munca, pasiune care le devoreaza intreaga existen?a. Cata vreme putea, se folosea exclusiv de limbajul descrierii, iar cand ii lipseau cuvintele se apuca sa creeze noi expresii, adeseori nereu?ite, neadecvate fenomenelor descrise. Dar, in fond, nici un fel de termeni nu sunt in stare sa redea ceea ce se intampla pe Solaris. „Supracopacii”, „lungonii”, „ciupercariile”, „mimoizii”, „simetriadele” „?i „asimetriadele”, „mataniile” ?i „aricioizii” lui Giese suna extrem de artificios; totu?i aceste inven?ii verbale ofera o anumita reprezentare a lui Solaris chiar ?i celor ce nu-l cunosc decat din unele fotografii neclare ?i filme imperfecte. Evident, chiar ?i acest clasificator con?tiincios s-a facut nu de pu?ine ori vinovat de imprecizie. Omul produce ipoteze intotdeauna, atat in mod con?tient cat ?i atunci cand habar n-are ca o face. Giese considera ca „lungonii” constituie o forma?ie fundamentala ?i i-a asemuit cu valurile provocate de fluxul marii terestre, dar mult mai mari ?i mai inalte. De altfel, cel ce a cercetat prima edi?ie a operei lui Giese ?tie ca, ini?ial influen?at de geo-centrism, el le-a numit „fluxuri”. Compara?ia pare ridicola, dar trebuie sa ?inem seama de lipsa de imagina?ie a autorului ei. Daca tot am cautat paralele terestre, ar trebui sa observam ca aceste forma?ii, depa?ind ca dimensiuni marele canion Colorado, sunt modelate dintr-o substan?a care, la suprafa?a, are o consistenta gelatino-spumoasa (aceasta spuma se solidifica in festoane uria?e, u?or friabile, in dantele cu ochiuri uria?e, ba chiar pentru unii cercetatori ea se prezinta ca o „concrescen?a scheletica”}, iar in adanc devine tot mai mladioasa, ca un mu?chi incordat, dar ca un mu?chi care, pastrandu-?i elasticitatea dobande?te rapid, la o adancime de cateva sute de metri, duritatea stancii. Intre pere?ii tensiona?i ca o membrana pe spatele acestei plasmuiri vertebrate se desfa?oara kilometri in ?ir „lungonul” propriu-zis, obiect aparent independent, asemanator unui piton colosal, care dupa ce a inghi?it mun?i intregi ii digera in tacere; din cand in cand, trupul ii tremura ?i-i zvacne?te. Dar numai de sus arata „lungonul” a?a, de pe bordul unui avion. Atunci cand te apropii de el la o distan?a la care ambii „pere?i ai canionului” se ridica la sute de metri deasupra aparatului, „corpul pitonului” se dovede?te a fi domeniul unei atat de vertiginoase mi?cari incat din pricina ei capata infa?i?area unui cilindru gatuit din loc in loc, ce se intinde pana dincolo de orizont. Prima impresie ?i-o da vartejul unei paste vascoase de un verde-sur, in ale carei valuriri se rasfrang razele soarelui, dar cand ai ajuns in zbor deasupra „lungonului” (iar pere?ii „canionului” care-l tainuiesc devin atunci aidoma unor culmi de mun?i), po?i vedea ca mi?carea este cu mult mai complicata. In ea se incruci?eaza ?uvoaie mai intunecate care apoi se rasfira coaxial; in unele clipe, „mantaua” superioara, devenind lucie ca oglinda, reflecta cerul ?i norii ?i este strapunsa cu larma unor salve de erup?iile epicentrelor semilichide. Treptat, devine evident faptul ca imediat sub tine se afla nucleul de ac?iune al for?elor care men?in masele gelatinoase, rasfrante pe flancuri, ?i le inal?a pana la cer, dar ceea ce este evident pentru ochi, ?tiin?a nu accepta chiar atat de lesne. De-a lungul anilor, cate discu?ii aprinse n-au avut loc cu privire la procesele desfa?urate in cadrul acestor structuri care brazdeaza cu milioanele nesfar?itele intinderi ale oceanului viu. Se credea ca in aceste ac?iuni se manifesta unele organe ale monstrului, in func?iile lor metabolice, respiratorii, nutritive… Fiecare ipoteza a fost pana la sfar?it infirmata de mii de experien?e, de cele mai multe ori primejdioase. ?i toate acestea se refera doar la „lungoni”, forma?iile in fond, cele mai simple, cele mai persistente, fiindca existen?a lor numara saptamani, fapt care aici este cu totul excep?ional.
O forma mult mai complicata ?i mai capricioasa ?i care starne?te poate cea mai vehementa impotrivire (evident, una reflexa) o constituie „mimoizii”. Se poate spune, fara exagerare, ca indragostit de aceste plasmuiri, Giese ?i-a consacrat intreaga via?a ca sa le cerceteze, sa le descrie ?i sa le descifreze esen?a. Denumindu-i „mimoizi”, el a incercat sa exprime trasatura lor cea mai specifica din punct de vedere uman; o anumita inclina?ie de a imita formele inconjuratoare mai mult sau mai pu?in indepartate.
Intr-o buna zi, in adancurile oceanului, un imens disc cu marginile sfa?iate prinde sa se intunece ca o suprafa?a pe care s-a turnat smoala. Dupa cateva ore, restructurandu-se in ni?te lobi tot mai eviden?i, discul urca spre suprafa?a. Un observator ar jura ca asista la o lupta naprasnica, deoarece din intreaga regiune ?iruri nesfar?ite de valuri sferice se reped aici ca ni?te buze crispate, ca ni?te cratere vii, musculoase, ce se inchid ?i se deschid mereu; ele converg spre o neagra inima pendulara, se inal?a ca o coloana, pentru ca sa se pravaleasca in abis. Fiecare dintre aceste prabu?iri de sute de mii de tone starne?te un plescait, ca un tunet prelung fiindca totul se desfa?oara aici in propor?ii monstruoase. Discul cel sumbru este impins spre adancuri, fiecare lovitura parand sa-l turteasca tot mai mult, sa-l fragmenteze intr-un fel de lobi, cazu?i ca ni?te aripi ude, apoi prefacu?i in ciorchini, la randul lor sub?ia?i in lungi ?iraguri care se contopesc intre ele ?i urca, parca tarand dupa sine discul matern farami?at, in timp ce de sus urmatoarele inele ale valurilor cad neincetat in golul tot mai adanc. Iar acest joc dureaza uneori o zi, alteori o luna. Cateodata totul se sfar?e?te aici. Con?tiinciosul Giese a denumit aceasta varianta „mimoid avortat”, ca ?i cum, nu se ?tie de unde, ar fi aflat cu exactitate ca scopul final al catastrofei il constituie „mimoidul matur” (adica acea colonie polipoidala, de obicei mai mare decat un ora? terestru), a carui menire este sa maimu?areasca formele exterioare… Evident, n-a lipsit un alt solaristician, pe nume Uyvens, care, dimpotriva, a socotit aceasta faza ca fiind „degenerativa”, agonica, iar padurea de forme himerice a considerat-o drept o evidenta eliberare a structurilor derivate de sub domina?ia materna.
Totu?i Giese, care, in descrierile tuturor plasmuirilor solarisiene, se comporta ca o furnica hoinarind pe o cascada inghe?ata, nu s-a lasat catu?i de pu?in abatut din caden?a frazei lui uscate ?i, cu o certitudine absoluta, a clasificat diferite faze ale desfa?urarii mimoidului in ordinea unei perfec?iuni ascendente.
Privit de sus, un mimoid pare asemanator unui ora?. E numai o iluzie, produsa de cautarea unei analogii cu lucrurile pe care le cunoa?tem. Gand cerul este senin, toate acele excrescen?e multietajate ?i palisadele de pe
