creasta lor sunt invaluite de un strat de aer incins, care tulbura ?i tremura formele, distinse ?i altminteri cu destula greutate. Primul nor ce trece pe fondul albastru (o spun din obi?nuin?a, fiindca acest „albastru” este brun in timpul zilei ro?ii ?i extrem de alb in timpul celei albastre) prilejuie?te o replica imediata. Incepe o inmugurire impetuoasa, inveli?ul ce se infoiaza ca o conopida este aruncat spre slavi — desprinzandu-se de temelia lui care pale?te tot mai mult, ?i, dupa cateva minute, reproduce pana la iluzie norul cumulus. Uria?ul obiect proiecteaza o umbra ro?iatica pe care culmile mimoidului parca ?i-o trec unele altora; aceasta mi?care se desfa?oara intotdeauna in sens contrar deplasarii norului adevarat. Cred ca Giese ar fi primit sa i se taie mana, numai sa afle explica?ia fenomenului. Dar asemenea plasmuiri „izolate” ale mimoidului nu sunt nimic in compara?ie cu crea?ia spontana „excitata” de prezenta obiectelor ?i a formelor ivite deasupra lui, odata cu sosirea pamantenilor.
Sunt reproduse formele a tot ce se afla la o distanta de maximum opt-noua mile. Cel mai adesea ma?inile terestre sunt copiate de mimoid la o scara marita; ele sunt in mod frecvent deformate, redate cu simplificari caricaturale, grote?ti. Desigur, materia alcatuitoare este intotdeauna aceea?i masa ce-?i pierde iute culoarea ?i care, zvarlita in vazduh, in loc sa recada, ramane, prin cordoane ombilicale u?or friabile, legata de substratul ei, deasupra caruia se deplaseaza, tarandu-se, contractandu-se, indoindu-se, ?i astfel ia cu u?urin?a cele mai complexe intruchipari. Un avion, o antena sub o platforma satelizata sunt reproduse cu aceea?i iscusin?a; mimoidul nu reac?ioneaza direct la apari?ia oamenilor ?i, vorbind mai exact, la apari?ia nici unei plante sau animal adus pe Solaris in scopuri experimentale de neobosi?ii cercetatori. In schimb, un manechin, o papu?a umana, statuia unui caine sau un lemn sculptat, indiferent din ce material, sunt copiate imediat.
Aici trebuie sa adaugam in paranteza ca, din pacate, aceasta „docilitate” a mimoidului fa?a de experimentatori, a?at de pu?in intalnita la alte plasmuiri solarisiene, este uneori suspendata. Chiar ?i cel mai perfect mimoid are zilele lui „lene?e”, in cursul carora pulseaza foarte rar. Dealtminteri aceasta pulsa?ie nu este vizibila pentru ochi, o singura bataie a ei dureaza peste doua ore, iar descoperirea ei reclama filmari speciale.
In aceste imprejurari, forma?ia cea mai lesne de vizitat este mimoidul, indeosebi cel batran, fiindca atat platforma scufundata in ocean, cat ?i suprastructura constituie un sprijin destul de sigur pentru talpile noastre.
Fire?te ca in zona unui mimoid putem ajunge ?i in zilele lui „active”, atunci insa vizibilitatea devine egala cu zero, din pricina caderii unei suspensii coloidale albe ca omatul, revarsata continuu din ramifica?iile noduloase ale torsului ce copiaza formele. De altfel, aceste forme nu pot fi sesizate din apropiere, deoarece propor?iile lor sunt uria?e ca ni?te mun?i. In plus, substratul unui mimoid „activ” e innamolit de o ploaie carnoasa care patrunde dupa cateva ore in coaja lui mult mai u?oara decat tuful. In sfar?it, trecand fara un echipament adecvat prin labirintul coloanelor care se turtesc ca ni?te gheizere vascoase, te po?i rataci chiar cand soarele este puternic, deoarece razele acestuia nu pot strabate neincetat inveli?ul „exploziilor imitative” aruncate in atmosfera.
Observarea mimoidului in zilele lui fericite (la drept vorbind, zilele fericite sunt ale cercetatorului aflat deasupra) poate constitui izvorul unor impresii de neuitat. Mimoidul are „ascensiunile lui creatoare”, cand incepe o extraordinara hiperproduc?ie. Plasmuie?te atunci variante, complica?ii sau chiar „continuari formale” ale formelor exterioare ?i astfel se poate distra ore in ?ir, spre bucuria unui artist abstrac?ionist ?i spre exasperarea savantului care se straduie?te in zadar sa in?eleaga cat de cat procesele care au loc. Uneori, in activitatea lui, mimoidul manifesta trasaturile unei simplificari de-a dreptul infantile, adesea cade in „abateri baroce” iar tot ce creeaza atunci poarta pecetea unei opulen?e desuete. Indeosebi mimoizii batrani produc forme capabile sa-?i provoace un ras homeric. In ce ma prive?te n-am putut niciodata sa rad de ele; prea tare ma tulbura taina acestui spectacol.
Se in?elege ca, in primii ani, exploratorii au navalit literalmente asupra mimoizilor, considera?i pe atunci centrele oceanului solarisian, prin intermediul carora avea sa se stabileasca mult ravnitul contact al celor doua civiliza?ii. S-a dovedit insa foarte curand ca nu putea fi vorba de nici un contact, deoarece totul incepea ?i se sfar?ea cu o imitare a formelor, ceea ce nu ducea nicaieri.
Obseda?i de viziunea lor antropo- sau zoomorfica, savan?ii se straduiau cu disperare sa descopere in produsele mereu altele ale oceanului viu organe „senzoriale” sau chiar „membre”, pe care o anumita vreme savan?i ca Maartens ?i Ekkonai le-au socotit corespunzand „mataniilor” ?i „aricioizilor” lui Giese. Dar aceste protuberante, ce erupeau uneori la inal?ime de doua mile, puteau fi socotite „membre” ale oceanului doar in felul in care am considera cutremurele de pe pamant drept „gimnastica” scoar?ei terestre.
Catalogul acestor forma?ii, repetate cu o constan?a relativa ?i pe care oceanul le na?te atat de frecvent incat pot fi descoperite pe suprafa?a lui cel pu?in de cateva zeci sau sute de ori pe zi, cuprinde aproximativ 300 de pozi?ii. Cele mai inumane, in sensul unei absolute lipse de asemanare cu orice ?ine de experien?a unui pamantean, sunt, conform, ?colii lui Giese, simetriadele.
Tot in acea vreme s-a constatat aproape cu certitudine ca oceanul nu se comporta agresiv ?i ca in framantarile lui plasmatice poate pieri doar cel ce o vrea cu tot dinadinsul (nu vorbesc fire?te de accidentele ivite prin defectarea aparaturii), s-a stabilit ca atat raurile cilindrice ale lungonilor, cat ?i uria?ele trambe ale mataniilor pot fi strabatute cu un avion, fara cel mai mic pericol. Plasma lasa drum liber corpului strain, retragandu-se cu viteza sunetului in atmosfera solarisiana ?i deschizand, la solicitarile oamenilor, tunele adanci chiar sub suprafa?a oceanului (energia enorma pe care o declan?eaza in acest scop a fost calculata de Scriabin ca fiind de IO19 ergi in cazurile extreme!!!).
Cercetarea simetriadelor a fost intreprinsa cu o foarte mare precau?ie, iar numele celor ce au patruns pentru prima oara in misterioasele adancuri sunt cunoscute astazi de orice copil de pe pamant.
Groaza pe care o inspira ace?ti colo?i nu este pricinuita de aspectul lor (de?i el insu?i in stare sa-?i provoace cele mai sinistre co?maruri), ci mai curand de faptul ca in sfera simetriadelor nu exista nimic constant sau sigur, deoarece aici sunt suspendate pana ?i „legile fizicii”. Tocmai cercetatorii acestor forma?ii sus?ineau cele mai frecvent teza potrivit careia oceanul este dotat ca ra?iune.
Simetriadele apar brusc, na?terea lor fiind ceva in genul unei erup?ii. Cam cu o ora inainte de ivirea lor, oceanul incepe sa straluceasca intens, de parca ar deveni sticlos, pe o suprafa?a de cateva zeci de kilometri patra?i; dar atat fluiditatea, cat ?i ritmul talazuirii sale raman neschimbate. Cateodata simetriada irumpe in craterul cascat prin absorb?ia unui aricioid, dar fenomenul nu reprezinta o regula. Dupa circa o ora, inveli?ul vitros zboara in sus, aidoma unei uria?e ba?ici in care se rasfrange cerul, soarele, norii, toate peisajele, schimbandu-se culorile ?i refractandu-se. Jocul fulgurant al lumii este fara egal.
Efectele luminoase extrem de puternice produc simetriadele ivite in timpul zilei albastre sau imediat inainte de crepuscul. Ai atunci impresia ca planeta na?te o alta, care in fiece clipa i?i dubleaza volumul. Globul orbitor de radios, abia nascut din adancuri, se despica la varf in sectoare verticale. Acest stadiu, denumit printr-o expresie nu tocmai fericita „faza potirului floral”, dureaza cateva secunde. Nervuri membranoase se arcuiesc spre cer, formand fulgerator ceva in genul unui tors, inauntrul caruia se desfa?oara simultan sute de fenomene. In centrul forma?iei, cercetat pentru prima oara de echipa lui Hamalei, se ridica printr-o hiperpolicristalizare un pilastru ca o axa, denumita „coloana vertebrala”, dar eu nu fac parte dintre adep?ii acestui termen. Nebuneasca arhitectura a osiei centrale este sprijinita
Cand gheizerii ce bat din adancuri se intaresc sau se umfla, dand na?tere unor galerii ?i coridoare labirintice, iar „membranele” creeaza un sistem de planuri ce se intretaie, de bol?i ?i de pere?i inclina?i, simetriada i?i justifica numele prin aceea ca fiecarei forma?ii alcatuite la un pol corespunde un sistem fidel pana la amanunte, la polul opus.
Dupa vreo 20–30 de minute, gigantul incepe sa se afunde incet, cateodata inclinandu-?i mai intai axa verticala cu 8-l2°. Exista simetriade mai mari ?i altele mai mici, dar chiar ?i cele pitice, dupa ce au revenit la
