suprafa?a, se inal?a cu mai bine de opt sute de metri deasupra orizontului ?i sunt vizibile de la departari de multe mile. Interiorul lor poate fi strabatut in condi?iile celei mai depline securita?i, imediat dupa stabilirea echilibrului, cand simetriadele inceteaza sa se mai adanceasca in oceanul viu ?i in acela?i timp survine revenirea la pozi?ia perfect verticala. Locul cel mai adecvat pentru penetrare este regiunea situata imediat in vecinatatea varfului. „Calota polara”, relativ neteda, este imprejmuita de o zona plina de tunele, care conduc spre incintele ?i culoarele interioare. Aceasta structura luata in ansamblu reprezinta desfa?urarea tridimensionala a unei ecua?ii de grad inalt.
Dupa cate se ?tie, orice ecua?ie, fiind exprimabila in limbajul figurativ al geometriei superioare, poate genera un corp corespunzator. In aceasta accep?ie, simetriada este o ruda a conurilor lui Lobacevski ?i a curburilor negative ale lui Riemann, dar ruda foarte indepartata, din cauza complexita?ii ei inimaginabile. Ea constituie desfa?urarea unui intreg sistem matematic pe spa?iul catorva mile cubice. Dar aceasta desfa?urare este cvadridimensionala, deoarece coeficien?ii reali ai ecua?iilor se exprima ?i temporal, prin transformari ce survin odata cu scurgerea timpului.
Evident, cea mai simpla ar fi ideea ca ne gasim pur ?i simplu in prezen?a unor „ma?ini matematice” a oceanului viu, a unui gigant model de calculare, ce-i sunt necesare intr-un scop necunoscut noua; astazi insa aceasta ipoteza a lui Fermont nu mai este imparta?ita de nimeni. Intr-adevar, ideea ca prin intermediul unor astfel de erup?ii titanice (in care fiecare particula este supusa unor tot mai complicate formule de analiza superioara) oceanul ar reexamina problemele materiei, ale Cosmosului, ale existen?ei n-a reu?it sa se men?ina, oricat de atragatoare ar fi fost. In adancul uria?ului ac?ioneaza mult prea multe fenomene incomparabila cu aceasta imagine, in fond prea simpla (copilaros de simplista, dupa cum au remarcat unii).
N-au lipsit incercari de a inventa un model accesibil simetriadei, de a o reprezenta cumva; a capatat o suficienta popularitate exemplul lui Averian, care ?i-a formulat ipoteza in felul urmator: sa ne imaginam o construc?ie terestra din trecutul indepartat, de pilda din timpurile de inflorire a Babilonului. Sa incercam s-o realizam dintr-o substan?a vie, excitabila ?i capabila de evolu?ie; arhitectura ei ar parcurge o serie de faze intermediare, capatand sub ochii no?tri formele arhitecturii grece?ti, romane, apoi coloanele s-ar sub?ia ca lujerele, bolta ar pierde in greutate, s-ar mladia, s-ar ascu?i, arcurile s-ar preschimba in parabole alungite ?i, in fine, s-ar frange avantat. Goticul astfel aparut s-ar maturiza ?i ar imbatrani, trecand in formele tarzii; severitatea ascensiunii indrazne?e de pana atunci ar fi inlocuita de erup?iile unei eflorescente orgiastice, sub ochii no?tri s-ar dezvolta fecunditatea prolixa a barocului, iar daca am continua acest ?ir, considerand obiectul nostru metamorfozat drept stadiile dezvoltarii unei fiin?e vii, am ajunge, in sfar?it, la arhitectura epocii cosmodromurilor, totodata apropiindu-se, poate de in?elegerea a ceea ce este simetriada.
Dar aceasta compara?ie, oricat ar fi ea de mult imboga?ita (au existat, de altfel, incercari de a o vizualiza cu ajutorul unor modele speciale ?i ale filmului), ramane, in cel mai bun caz, inoperanta, iar in cazul cel mai rau, o falsificare, deoarece simetriada nu se aseamana cu nimic pamantesc…
Omul poate cuprinde simultan extrem de pu?ine lucruri; vede numai ce se petrece sub nasul sau, aici ?i acum; reprezentarea concomitenta a unei mul?imi de procese interdependente ii depa?e?te posibilita?ile. Constatam aceasta chiar inaintea unor fenomene relativ simple. Despre soarta unui om putem spune multe, soarta a catorva sute este greu s-o mai cuprindem, iar desfa?urarea vie?ii a mii, milioane nu mai inseamna de fapt nimic din cauza uria?ei complexita?i. Simetriada reprezinta un milion, ba nu, un miliard ridicat la puteri, este inimaginabilul in sine; ce importan?a are ca ne gasim in interiorul vreunuia dintre navele ei (care reconstituie un spa?iu Kroneker la puterea a zecea), aga?a?i ca ni?te furnici, ca vedem respira?ia planurilor gigantice, care irizeaza sub lumina tor?elor noastre, ca asistam la intrepatrunderea lor, ca ni se dezvaluie fluiditatea ?i perfec?iunea fara gre? a solu?iei, care, in fond, este doar un moment, intrucat aici totul curge, iar con?inutul acestei arhitectonici este mi?carea precisa ?i concentrata spre un anumit ?el. Observam doar o farama dintr-un imens proces, vibra?ia unei corzi din orchestra simfonica a unor hipergigan?i, totu?i chiar ?i aceasta nu inseamna nimic, caci intuim — dar o intuim fara sa in?elegem — ca in acela?i timp deasupra ?i dedesubtul nostru, in hauri de catedrala, dincolo de limitele ochiului ?i ale imagina?iei, au loc nenumarate milioane de transformari simultane, intre?esute aidoma unor note muzicale legate printr-un imens contrapunct matematic. Iata de ce au fost asemuite cu o simfonie geometrica; noi suntem doar ascultatorii ei surzi.
Aici, ca sa po?i vedea intr-adevar ceva, ar trebui sa te dai inapoi la o distan?a uria?a, dar in simetriada totul se petrece in interior, totul este inmul?ire ce erupe in avalan?a de na?teri, o neincetata plasmuire, ea insa?i sincrona cu factorii formatori ?i nici o mimoza nu vade?te sensibilitatea acestor puncte plasmatice care raspund la cele mai infime transformari suferite de simetriadele aflate la distan?e de mile. Aici fiecare construc?ie efemera, de o frumuse?e a carei realizare depa?e?te limitele privirii noastre, este in acela?i timp constructorul tuturor celorlalte care se edifica simultan. Simfonie, da, insa una care se autocreeaza ?i se autoanihileaza.
Sfar?itul simetriadei este inspaimantator. Nimeni dintre cei care l-au vazut n-a fost in stare sa se impotriveasca impresiei ca este martorul unei tragedii, daca nu chiar a unui asasinat. Dupa doua-trei ore (aceasta cre?tere exploziva, aceasta autogeneza ?i autocopiere nu dureaza niciodata mai mult), oceanul viu trece la atac. Iata ce se intampla: suprafa?a neteda se rideaza, imprejurimile simetriadei, lini?tite pana atunci, se acopera de spume uscate ?i incep sa fiarba, dinspre orizont pornesc ?iruri de unde centripete, cratere carnoase, asemanatoare celor prezente la na?terea mimoidului, dar de dimensiuni incomparabil mai mari. Domeniul submarin al simetriadei este strangulat, colosul se ridica incet, de parca urmeaza sa fie expulzat in afara planetei. Paturile superficiale ale oceanului se activeaza, se ca?ara tot mai sus de-a lungul pere?ilor, ii acopera, solidificandu-se, zidind deschiderile, dar toate acestea nu pot fi, comparate cu ceea ce se intampla in adancuri. Mai intai procesele morfocreatoare — inghea?a o clipa, pentru ca brusc sa sufere o accelerare violenta; mi?carile care erau line penetrari, valuriri, desfa?urari de fundamente ?i boltiri, pana atunci atat de ritmice ?i atat de sigure, de parca ar fi durat de veacuri, toate acestea incep sa se precipite. Sentimentul ca titanul se incordeaza din rasputeri in fa?a pericolului ce-l amenin?a e tot mai cople?itor. Dar cat se accelereaza viteza prefacerilor, cu atat devine mai evidenta ?i metamorfoza materialului de construc?ie ?i a dinamicii lui. Toate boltirile suprafe?elor atat de mirific arcuite se moaie, devin flasce, atarna, apar discontinuita?i, forme imperfecte, masacrate, infirme; din adancurile nevazute cre?te un ?ipat strident, un raget. Aerul, aruncat ca intr-un horcaita agonic, se freaca prin canalele tot mai inguste, sforaind ?i bubuind in orificii, face ca nervurile stramte ale bol?ilor sa vibreze, asemenea unor uria?e laringe nechezatoare, izbind in corzi vocale moarte, napadite de stalactite mucoidale, iar in ciuda dezlan?uirii celei mai naprasnice mi?cari — a mi?carii distrugerii — spectatorul se simte neputincios, paralizat. Doar orgia furtunii ce vuie?te in adancuri prin mii de galerii mai men?ine cu suflul ei edificiul ce atingea firmamentul, iar acum prinde sa se prelinga topindu-se ?i turtindu-se aidoma unui fagure cuprins de vapai, dar pe alocuri se ?i vad ultimele zvacnituri rupte de restul mi?carii oarbe, din ce in ce mai sleite, pana cand uria?ul necontenit atacat din afara se prabu?e?te cu incetineala unui munte ?i dispare in valtoarea acelora?i spume care i-au inso?it titanica apari?ie.
Si ce inseamna toate astea? Da, ce inseamna…?
Imi amintesc de o excursie ?colara care vizitase Institutul de solaristica din Aden, pe cand eram asistentul lui Gibarian; dupa ce trecusera printr-o aripa a bibliotecii, elevii au fost condu?i in sala principala, care con?inea in majoritatea ei casete cu microfilme. Pe unele dintre ele erau inregistrate mici detalii ale interiorului simetriadelor, evident, de mult disparute, dar se aflau acolo nu fotografii, ci peste 90 000 de filme complete. ?i atunci, o feti?a de vreo 15 ani, grasu?a, cu ochelari, m-a privit patrunzator ?i m-a intrebat brusc:
— ?i la ce servesc astea?
S-a lasat o tacere stanjenitoare. Profesoara ?i-a privit sever temerara-i eleva; dintre solaristicienii prezen?i atunci nimeni n-a gasit un raspuns; simetriadele sunt nereparabile ?i, in genere, nici unul dintre fenomenele care au loc inauntrul lor nu poate fi reprodus. Cateodata, aerul inceteaza sa conduca sunetele, cateodata cre?te sau scade indicele de refrac?ie, apar local modificari ritmice, pulsatorii ale gravita?iei, ca ?i cand simetriadei i-ar palpita o inima gravita?ionala. Cateodata girobusolele cercetatorilor parca innebunesc, alteori apar ?i dispar straturi de ionizare marita. Enumerarea tuturor acestor anomalii ar putea continua la nesfar?it. De altfel, chiar daca va fi dezlegata taina simetriadelor, tot vor mai ramane asimetriadele…
Acestea apar in mod asemanator, doar altul le este sfar?itul. In unele nu po?i vedea decat vibra?ii, palpairi, sclipiri; ?tim numai ca sunt sediul unor procese ame?itoare situate la limitele vitezelor fizice. Sunt denumite ?i „megafenomene” cuantice. Analogia lor matematica cu anumite modele ale atomului este insa atat de superficiala, incat unii o considera ca fiind cu totul aleatorie. Asimetriadele au o existen?a incomparabil mai scurta decat a celorlalte forma?ii, doar de cateva minute, iar sfar?itul le este, pare-se, ?i mai ingrozitor, fiindca, dupa uraganul ce le invadeaza ?i le dezagrega cu aerul sau solid, in ele patrunde cu o iu?eala inimaginabila un lichid clocotitor care
