— Draga, am spus, trebuie sa ma duc la Snaut.
Apusul ro?u ardea in ferestre, impar?ind camera in doua. Ne aflam in umbra albastruie. In afara spa?iului ei, totul parea de arama. I?i facea impresia ca orice carte, cazand de pe raft, ar da un sunet metalic.
— E vorba de experien?a aia… Numai ca nu ?tiu cum sa fac. A? prefera, in?elegi… mi-am lasat fraza in aer.
— Nu te scuza, Kris. A? dori din toata inima… Numai de n-ar dura prea mult…
— Trebuie sa dureze catva timp, am spus. Dar… asculta, daca ai veni cu mine ?i ai a?tepta pe coridor?
— Bine. Daca insa nu voi rezista?
— De fapt, ce se-ntampla cu tine? am intrebat ?i am adaugat numaidecat: Nu te-ntreb din curiozitate, in?elegi, dar nu-i exclus ca, dandu-?i seama, sa ajungi sa te po?i stapani.
— E o stare de teama, mi-a spus Harey, palind u?or. Nici nu ?tiu de ce mi-e teama, fiindca nu mi-e propriu- zis teama, ci doar imi pare… ca ma instrainez. Atunci simt o imensa ru?ine… nici nu sunt in stare sa-?i spun. Iar pe urma nu mai ?tiu ce fac. De aceea m-am gandit ca e o boala… a incheiat cu glas scazut ?i s-a-nfiorat.
— E posibil, am spus, dar toate astea se-ntampla numai aici, pe sta?ia asta blestemata… In ce ma prive?te, ma voi zbate ca s-o parasim cat mai curand.
— Crezi ca-i cu putin?a? m-a intrebat, privindu-ma uimita.
— De ce n-ar fi? La urma urmei, nu sunt incatu?at aici…
De altfel totul ?ine ?i de ceea ce voi stabili cu Snaut. Cum ?i se pare, cata vreme po?i ramane singura?
— Depinde… a murmurat, plecandu-?i capul. Daca-?i voi auzi glasul, atunci probabil imi va fi mai u?or.
— As prefera sa n-ascul?i ce vorbim. Nu ca a? avea sa-?i ascund ceva, dar nu ?tiu, nu pot ?ti ce va spune Snaut.
— Nu-i nevoie sa continui. In?eleg… Bine! Voi sta in a?a fel incat sa-?i aud doar zvonul vocii. Imi este de- ajuns.
— Atunci ii voi telefona chiar acum din laborator. Voi lasa u?a deschisa.
A incuviin?at, dand din cap. Strabatand un perete de raze ro?ii desoare, am ie?it pe coridorul care, din pricina contrastului, parea aproape negru, cu toata lumina artificiala. U?a micului laborator era deschisa. Cioburile argintate ale termosului Dewar, risipite pe du?umea, sub ?irul marilor butelii cu oxigen lichid, erau singurele vestigii ale celor petrecute in toiul nop?ii. Dupa ce am ridicat receptorul ?i am format numarul, micul ecran s-a luminat. Pojghi?a albastruie de lumina, care parca acoperea dinauntru sticla mata, a crapat, iar Snaut. rezemat de speteaza unui scaun inalt, m-a privit drept in ochi.
— Te salut, a spus.
— Am citit biletul. A? vrea sa vorbesc cu tine. Pot veni?
— Po?i. Imediat?
— Da.
— Pofte?te. Vii intovara?it?
— Nu.
In sticla concava, chipul sau slab, bronzat, cu riduri groase, prelungi — aducea cu botul unui pe?te bizar dintr-un acvariu — a capatat o expresie ambigua:
— Ha, ha! a incheiat Snaut. Te a?tept deci.
— Putem sa mergem, draga… am rostit surescitat, intrand in cabina; indaratul valului de raze sangerii se ghicea silueta lui Harey. Am amu?it. ?edea chircita, cu mainile incle?tate de bra?ele fotoliului. Fie ca-mi auzise prea tarziu pa?ii, fie ca nu fusese in stare sa se elibereze destul de repede de acel spasm ingrozitor ca sa ia o atitudine normala, timp de o clipa, mi-a ingaduit s-o vad luptand cu acea for?a ascunsa intr-insa, ?i inima, mi-a fost cuprinsa de o furie turbata ?i totodata de o infinita mila. Am plecat in tacere. Strabatand lungul culoar, am trecut pe langa pere?ii lui emaila?i in diverse culori care, in inten?ia arhitec?ilor, trebuia sa inveseleasca ?ederea in gaoacea blindata, inca de departe am zarit u?a deschisa a cabinei radio. Dinauntrul ei cadea inspre adancul coridorului un lung fascicul ro?u, fiindca ?i aici lumina soarele. Am privit la Harey, care nici macar nu incerca sa zambeasca. De-a lungul intregului drum am vazut-o cum se pregate?te, concentrata, sa lupte cu sine insa?i. Efortul apropiat ii ?i schimbase expresia fe?ei, care se facuse mai palida ?i, parca, mai mica. La ca?iva pa?i de cabina s-a oprit. M-am intors spre Harey. Ea m-a impins u?or doar cu varfurile degetelor, indemnandu-ma sa merg mai departe ?i, deodata, planurile mele, Snaut, experien?a, intreaga sta?ie, toate mi-au parut derizorii fa?a de tortura pe care avea s-o infrunte Harey. Ma sim?eam ca un calau ?i am vrut sa ma intorc, cand fa?ia larga a razelor, reflectata de peretele coridorului, a fost acoperita de umbra unui om. Grabindu-mi pa?ii, am intrat in cabina. Snaut se afla in prag, ca ?i cum mi-ar fi ie?it in intampinare; in paru-i alb soarele iradia o aureola purpurie. Ne-am masurat o clipa fara sa spunem nimic. M-a privit iscoditor. Nu-i vedeam expresia fe?ei, fiind orbit de stralucirea ferestrei. Am trecut pe langa el ?i m-am oprit in dreptul pupitrului inalt, din care ie?eau lujerele mladioase ale microfoanelor. Snaut s-a intors incet pe loc, urmarindu-ma calm, cu acea fugara grimasa a gurii, care, fara sa se schimbe cu nimic, putea fi cateodata zambet, iar alteori o schima, de oboseala. Nelasandu-?i privirea de pe mine, s-a apropiat de dulapul metalic intins pe toata lungimea peretelui, in fa?a caruia, de ambele par?i, se adunasera claie, aruncate in graba, piese de rezerva pentru radio, acumulatoare termice ?i diverse unelte. ?i-a tras scaunul intr-acolo ?i s-a a?ezat, sprijinindu-?i spatele de u?a emailata.
Tacerea pe care o pastram amandoi devenea cel pu?in bizara. O ascultam, concentrandu-mi aten?ia la lini?tea dinspre coridorul in care ramasese Harey, dar de acolo nu venea nici cel mai slab fo?net.
— Cand ve?i fi gata? am intrebat.
— Am putea incepe chiar azi, dar inregistrarea va mai necesita un oarecare timp.
— Inregistrarea? Te referi la encefalograma?
— Desigur. Doar ai fost de acord. Ce este? ?i-a coborat glasul.
— Nu, nu-i nimic.
— Te ascult, a spus Snaut, cand tacerea a prins din nou sa creasca intre noi.
— A aflat ?i ea… despre… ce i se intampla, am coborat vocea aproape pana la ?oapta.
Sprancenele i s-au ridicat a mirare.
— Da?
Am avut totu?i impresia ca nu era surprins cu adevarat. De ce se prefacea atunci?
La un moment dat mi-a trecut cheful sa mai vorbesc, dar mi-am stapanit sila. Sa fiu macar de buna- credin?a, m-am gandit, daca nu-i posibil mai mult.
— ?i-a dat seama imediat, dupa discu?ia noastra din biblioteca, m-a urmarit, a asociat faptele, apoi a descoperit magnetofonul lui Gibarian ?i a ascultat banda…
Snaut nu ?i-a schimbat pozi?ia, ramanand mai departe sprijinit de dulap, dar prin ochi i-a trecut o licarire abia perceptibila. Stateam langa pupitru, avand in fa?a u?a crapata spre coridor. Am coborat ?i mai mult glasul: Asta-noapte, pe cand dormeam, a incercat sa se sinucida… Cu oxigen lichid…
Ceva a fo?nit, ca o adiere ce-ar fi gonit printre ni?te hartii. Am inmarmurit, ascultand la ceea ce se intampla pe coridor, dar sursa fo?netului era mai aproape. Chi?caise parca un ?oarece… ?oarece! Absurd! Aici nu exista ?oareci. II observam atent pe omul din fa?a mea.
— Te ascult, a spus lini?tit.
— Fire?te, nu i-a reu?it.. In orice caz, acum ?tie cine este ea insa?i.
— De ce-mi spui toate astea? m-a intrebat deodata.
— Vreau sa-?i dai seama… am ?optit incurcat, cum se prezinta lucrurile.
— Te-am prevenit.
— Vrei sa-mi spui ca ?tiai? am ridicat fara voie glasul.
— Nu. Evident ca nu. Dar ?i-am explicat cum decurg lucrurile. Fiecare „oaspete”, atunci cand apare, este aproape o fantoma; exceptand un amestec dezlanat de amintiri ?i de imagini preluate de la… Adam-ul sau… este, de fapt, de?ert. Cu cat ramane mai indelung in tovara?ia ta, cu atat se umanizeaza mai mult ?i, de asemenea, devine mai independent, pana la anumite limite, se-n?elege. De aceea, cu cat dureaza mai mult, cu atat este mai greu… S-a oprit. M-a privit pe sub sprancene ?i a adaugat pe un ton indiferent. A aflat totul?
— Da, ?i-am spus doar.
— Totul? ?i ca a mai fost aici o data ?i ca tu…
— Nu!
A zambit.
— Kelvin, asculta, daca ai ajuns pana acolo… La urma urmei ce inten?ionezi sa faci? Sa parase?ti sta?ia?
