ce-mi umezea tamplele ?i fruntea cu ser fiziologic, ?i-a facut apari?ia ?i Sartorius. A intrat pe u?i?a care dadea in camera obscura. Era imbracat intr-un halat alb peste care atarna pana la glezne un ?or? negru impotriva radia?iilor. Pedant ?i teatral, m-a salutat ca ?i cum ne-am fi despar?it cu o zi inainte. Abia acum am observat ca lipsa de expresie a ochilor lui se datora lentilelor de contact, pe care le purta sub pleoape, in locul ochelarilor.
Cu bra?ele incruci?ate il urmarea pe Snaut cum imi bandajeaza electrozii, ata?a?i pe pielea capului. ?i-a rotit de cateva ori privirea in jurul salii; parea ca nici n-o remarcase pe Harey, care, cu o figura nefericita, ?edea pe un mic taburet langa perete ?i, aplecata peste o carte, se prefacea ca o cite?te; cand Snaut s-a indepartat de fotoliul meu, mi-am mi?cat capul impovarat de metal ?i de conductori ca sa vad cum se pune in func?iune aparatura, dar Sartorius ?i-a ridicat pe nea?teptate mana ?i a rostit solemn:
— Doctore Kelvin! Te rog o clipa de aten?ie ?i de concentrare! Nu doresc sa-?i impun nimic, fiindca, aceasta n-ar duce la realizarea scopului nostru. Dar va trebui sa nu te mai gande?ti la dumneata, la mine, la colegul Snaut sau la orice alte persoane; eliminand accidentalul diferitelor individualita?i, sa ne a?intim aten?ia asupra cauzei pe care o reprezentam aici. Pamantul ?i Solaris, genera?iile de cercetatori care au format un singur lan? pana la noi, perseveren?a noastra aspira?ie spre un contact ra?ional, dimensiunile drumului istoric strabatut de umanitate, certitudinea ca aceasta va dainui, faptul ca suntem capabili sa ne jertfim ?i sa luptam, sa ne daruim toate sim?amintele misiunii noastre — iata ideile care trebuie sa umple cat mai deplin con?tiin?a dumitale. Daca nu vei fi sigur ca ai fost la inal?imea sarcinii, te rog s-o marturise?ti, iar colegul Snaut va repeta inregistrarea. Doar avem timp…
Ultimele cuvinte le-a rostit cu un zambet palid, care n-a reu?it sa dea ochilor sai vreo expresie. La auzul acestor fraze emfatice, pronun?ate pe un ton atat de grav, m-au apucat adevarate spasme. Din fericire, Snaut a intrerupt tacerea ce se prelungea.
— Putem incepe, Kris? m-a intrebat; intr-o poza lejera, ni?elu? sfidatoare, se sprijinea cu cotul de pupitrul inalt al encefalo-grafului. Ii eram recunoscator ca-mi spusese pe nume.
— Putem incepe, am incuviin?at, inchizand ochii. Spaima ce-mi pustiise mintea a pierit brusc in momentul in care Snaut, terminand sa-mi fixeze electrozii, a pus mana pe comutator; am intrezarit printre gene tremurul trandafiriu al lampilor de control in?irate pe placa neagra a aparatului. Sim?eam totodata cum disparea senza?ia de umeda ?i neplacuta raceala pe care electrozii metalici mi-o provocau pe ?easta. Eram ca o arena fumurie, intunecata. Asupra acestui spa?iu erau a?intite de pretutindeni privirile unei mul?imi nevazute.
— Harey? Cu o nelini?te aproape de le?in, am folosit numele ei (ca pe o sonda aruncata in bezna) gata sa-l retrag imediat. Dar spectatorii mei, aten?i ?i invizibili, n-au reac?ionat. Cateva clipe am fost doar o pura sensibilitate, un sincer regret, pregatit sa-ndur indelungate sacrificii. Harey ma umplea fara contururi, fara forme, fara chip ?i, deodata prin alcatuirea ei depersonificata, mi-a aparut cu intreaga-i seriozitate de profesor figura lui Giese, tatal solaristicii ?i al solaristicienilor, desprinzandu-se din umbra cenu?ie. Dar gandul mi se indrepta nu la explozia noroioasa ce-i inghi?ise ochelarii cu rama de aur ?i musta?a colilie, atat de ingrijita. Vedeam doar portretul sau gravat pe pagina de garda a monografiei ?i ha?urile fine care-i inconjurau ca o aureola capul. Apoi, pe nea?teptate, acest profil sever ?i cam de moda veche a inceput sa semene cu chipul tatalui meu, astfel ca pana la urma n-am mai ?tiut care dintre ei ma prive?te. Nici unul n-avea un mormant, lucru atat de frecvent ?i de obi?nuit in vremurile noastre, incat nu mai treze?te nici o emo?ie.
Imaginea a disparut, iar eu, in rastimpul unei nu ?tiu cat de indelungate clipe, am uitat de sta?ie ?i de experiment, de Harey ?i de oceanul cel negru, de toate, plin de certitudinea, subita ca o strafulgerare, ca cei doi oameni calcina?i, pulveriza?i ?inusera piept tuturor potrivniciilor, iar lini?tea izvorata din aceasta descoperire a izgonit mul?imea informa care in arena de fum imi pandea mut infrangerea. Odata cu declinul dublu al aparaturii deconectate, lumina artificiala mi-a izbit ochii. Am strans pleoapele. Sartorius ma scruta cu aceea?i impasibilitate. Snaut, intors cu spatele spre el, i?i cauta de lucru pe langa aparat ?i lipaia parca inten?ionat cu papucii ce-i cadeau din picioare.
— Doctore Kelvin, ce parere ai: ne-a reu?it? ?i-a dat drumul Sartorius glasului sau respingator, fonfait.
— Da, am raspuns.
— E?ti sigur? a insistat Sartorius cu o umbra de mirare ?i chiar de suspiciune.
— Da.
Siguran?a ?i tonul aspru al raspunsurilor mele l-au scos o clipa din gravitatea lui in?epenita.
— Atunci… e bine, a spus infundat ?i a privit nehotarat ?i stanjenit in jurul sau. Snaut s-a apropiat de fotoliu ?i mi-a desfacut bandajele.
M-am sculat ?i am facut prin sala ca?iva pa?i. Sartorius, care intre timp disparuse in camera obscura, s-a intors cu filmul gata developat ?i uscat. Pe ca?iva metri de pelicula neagra ?i lucioasa se intindeau linii albe, vibrate ?i din?ate, intre?esute ca un mucegai sau ca un paienjeni?.
Nu mai aveam nimic de facut, dar n-am plecat. Ceilal?i doi au introdus filmul in capul de citire al modulatorului, pe care Sartorius 1-a mai examinat o data, incruntat ?i sceptic, ca ?i cum ar fi incercat sa descifreze con?inutul acestor linii atat de intortocheate.
Cealalta parte a experimentului era acum invizibila. Puteam observa doar ce faceau Snaut ?i Sartorius in fa?a pupitrelor de comanda instalate de-a lungul peretelui ?i cum puneau in func?iune aparatura propriu-zisa. Cu un murmur slab de bas, curentul electric s-a trezit in nesfar?itele spire ale bobinelor de sub du?umea. Lumini?ele in?iruite pe o coloana verticala s-au aprins pe rand, indicand ca marele tub Roentgen a inceput sa coboare in adancul sondei ce-l va conduce spre suprafa?a oceanului. Luminile s-au stins pe treptele inferioare ale scalei, ?i Snaut a marit tensiunea pana cand indicatorul a descris o jumatate de oscila?ie. Murmurul curentului electric era abia perceptibil, nu se petrecea nimic, filmul purtat de tambure inainta sub carapacea metalica, a?a incat nici pe el nu-l puteam vedea, iar contorul metrajului ticaia marunt, ca un mecanism de ceasornic.
Deasupra car?ii ei, Harey se uita ba la mine, ba la ceilal?i. M-am apropiat de ea; mi-a aruncat o privire intrebatoare. Experimentul se terminase. Sartorius s-a apropiat de capul de citire, mare ?i conic, al aparatului.
— Mergem…? mi-a ?optit Harey. Am incuviin?at, dand din cap. S-a sculat. Fara sa ne luam ramas bun de la nimeni — prea lipsit de sens ar fi fost —, am trecut pe langa Sartorius.
Un fascinant apus de soare invadase inaltele ferestre ale coridorului superior. Nu era ro?ul obi?nuit, noptatic, ci toate nuan?ele purpuriului vibrand intr-o cea?a cu reflexe ?i irizari argintii. Raspunzand acestei dulci lucori, negrul profund, care talazuia lene? pe nesfar?itul intins al oceanului, parea sa joace ape de un violet murdar. Numai la zenit mai dainuia pe cer o pata aramie.
La jumatatea coridorului inferior am ramas locului; ma paralizase gandul ca din nou vom fi incatu?a?i de priveli?tea deschisa spre ocean.
— Harey, am spus. ?tii… m-a? duce pana la biblioteca… Ai ceva impotriva?
— O, ?i eu mi-a? cauta bucuros ceva de citit, mi-a raspuns cu entuziasm cam artificial.
Sim?eam ca de ieri se cascase intre noi o prapastie ce nu mai voia sa se inchida ?i ca Harey ar fi meritat sa-i arat o oarecare cordialitate, dar o totala apatie pusese stapanire pe mine; nu-mi dadeam seama cum a? fi putut scapa de aceasta stare. Ne-am intors de-a lungul coridorului, apoi, traversand un plan inclinat, am ajuns in micul vestibul cu trei u?i; intre ele se vedeau geamurile de cristal ale unor vitrine in care cre?teau flori.
U?a de la mijloc, care dadea in biblioteca, era capitonata de ambele par?i cu piele artificiala; de fiecare data cand o deschideam, ma straduiam sa n-o ating. Inauntru, in sala mare ?i rotunda, sub tavanul de un argintiu pal, desenat cu sori stiliza?i, era pu?in mai racoare.
Mi-am dus mana de-a lungul cotoarelor colec?iei de clasici ai solaristicii ?i tocmai voiam sa scot primul volum al lui Giese, cu profilul sau gravat in cupru pe pagina de garda, cand am descoperit o carte de Gravinsky (de format in octavo ?i destul de groasa), pe care n-o remarcasem data trecuta.
M-am a?ezat pe scaunul tapisat. Era o lini?te deplina. Aproape de mine, Harey rasfoia o carte. Auzeam fo?netul u?or al foilor sub degetele ei. Compendiul lui Gravinsky, la care studen?ii recurgeau cu prilejul examenelor, era o culegere de probleme solaristice in?iruite alfabetic, incepand cu ipoteza abiologica ?i terminand cu cea degenerativa. Acest compilator, care nu vazuse niciodata lumea solariseana, a citit toate monografiile, jurnalele expedi?iilor, lucrarile fragmentare ?i rapoartele provizorii, a aprofundat chiar ?i citatele din operele planetologilor care studiau alte corpuri cere?ti ?i a dat un catalog, care, dorind sa fie de o extrema concizie a formularilor, pierdea uneori complexa subtilitate a ideilor originale. De altfel, toata aceasta lucrare cu preten?ii enciclopedice era mai curand o bizarerie; volumul fusese editat in urma cu 20 de ani, iar intre timp se ivisera o mul?ime de noi ipoteze pe care nici o carte n-ar mai fi fost in stare sa le cuprinda. Parcurgeam indicele alfabetic al autorilor ca pe o lista de deceda?i. Pu?ini dintre ei mai traiau, iar in solaristica nu mai lucra aproape nici unul. Aceasta multitudine
