Solaris

nimic comun cu ?tiin?a, iar in a patra decada a solaristicii numarul maniacilor provenit din afara mediului ?tiin?ific, numarul obseda?ilor (cu preocupari gen „perpetuum mobile” sau „cvadratura cercului”) a capatat amploarea unei epidemii de care unii psihologi au fost chiar alarma?i. Aceasta pasiune s-a stins totu?i dupa ca?iva ani, iar cand ma pregateam pentru calatoria spre Solaris, ea parasise de mult paginile ziarelor ?i disparuse din discu?ii ca de altfel insa?i problema oceanului.

Punand deoparte volumul lui Gravinsky, am gasit alaturi de el (car?ile fiind a?ezate in ordine alfabetica) o bro?ura abia vizibila intre cotoarele groase. Scrisa de Grattenstrom, ea a reprezentat unul dintre cele mai bizare produse ale literaturii solaristice. In lupta pentru in?elegerea naturii extraumane, aceasta lucrare se ridica impotriva oamenilor in?i?i, era un veritabil rechizitoriu impotriva speciei noastre, o carte turbata ?i seaca prin formulele ei matematice scornite de un autodidact; dupa ce publicase mai intai o serie de contribu?ii remarcabile la anumite domenii, Grattenstrom a incercat sa arate in aceasta lucrare de numai cateva zeci de pagini ca realizarile ?tiin?ei, chiar ?i cele mai abstracte, cele mai inalt teoretizate ?i matematizate, se afla, in realitate, foarte aproape de o concep?ie preistorica, antropomorfa a lumii. Haituind in formulele teoriei relativita?ii, in ale teoremei campurilor de for?a, in parastatica, in ipotezele campului cosmic unitar orice urma de obiect, tot ce insemneaza pentru noi consecin?a sim?urilor noastre, a alcatuirii organismului omenesc, a limitelor ?i imperfec?iunii fiziologiei noastre animale, Grattenstrom ajungea la concluzia finala ca niciodata nu va fi cu putin?a vreun „contact” intre om ?i o civiliza?ie neantropomorfa, neumanoida. In acest atac impotriva intregii noastre specii, oceanul ganditor nu era pomenit cu nici un cuvant, dar prezen?a lui, sub infa?i?area unei taceri triumfatoare ?i batjocoritoare, se facea sim?ita aproape in fiecare propozi?ie. Cel pu?in a?a mi s-a parut mie cand citisem pentru prima data bro?ura lui Grattenstrom. Aceasta lucrare constituie mai curand o curiozitate decat o pozi?ie obi?nuita a literaturii solaristice, dar ea se afla in colec?ia de car?i clasice fiindca o introdusese acolo chiar Gibarian, care mi-o daduse, de altfel, s-o citesc.

Cu un sim?amant ciudat, asemanator respectului, am pus atent firava fascicula inapoi, printre car?ile aflate in raft. Am atins cu varful degetelor Almanahul Solaristic. Cu tot haosul, cu toata neputin?a ce ne inconjura, era indiscutabil ca, datorita unei experien?e de numai cateva zile, dobandisem anumite certitudini in unele probleme fundamentale, asupra carora fusese revarsata timp de ani de zile o adevarata mare de cerneala.

Un ins destul de incapa?anat ?i amator de paradoxuri ar fi putut contesta presupunerea ca oceanul este o fiin?a vie. Totu?i, existen?a psihicului sau, orice accep?ie s-ar fi dat cuvantului, nu mai putea fi negata, atat de vadit devenise faptul ca ne remarca prezen?a… Aceasta singura constatare a desfiin?at intreaga ramura solaristica ce afirma ca oceanul ar fi „un sistem in sine” cu organele senzoriale atrofiate ?i care acum se comporta de parca n-ar ?ti nimic despre fenomenele sau obiectele exterioare lui, fiind inchis in vartejul continuu al unor gigantici curen?i de gandire, al caror sediu, leagan ?i creator este el insu?i.

Am mai aflat ca poate sintetiza pe cale artificiala „ceea ce noi nu suntem in stare” trupurile omene?ti, ba chiar sa le perfec?ioneze, determinand in structura lor subatomica transformari pentru noi de nein?eles, dar, evident, legate de ?elurile-i directoare.

A?adar, oceanul exista, traia, gandea, ac?iona; ?ansa de a reduce „problema Solaris” la absurd sau la zero, ideea ca n-aveam de-a face cu nici un fel de fiin?a ?i ca astfel inten?ia contactului era inutila s-a dovedit a fi eronata. Indiferent de au vrut sau nu, oamenii au fost obliga?i acum sa ia cuno?tin?a de aceasta fiin?a, care, de?i despar?ita de noi printr-un abis de miliarde de kilometri, s-a pus de-a curmezi?ul expansiunii cunoa?terii noastre.

Poate ca ne aflam — ma gandeam — intr-un moment crucial al unei intregi istorii. Hotararea renun?arii, a intoarcerii pe Pamant, acum sau intr-un viitor apropiat, putea la un moment dat sa primeze, ducand chiar la lichidarea sta?iei. Nu credeam totu?i ca aceasta ar fi constituit o solu?ie. Insa?i ideea existentei unui colos ganditor nu va mai da niciodata pace oamenilor. Oricat ar strabate galaxiile, unindu-se cu civiliza?iile altor fapturi aidoma lui, omul va fi obsedat etern de provocarea aruncata de Solaris.

Un alt volum legat in piele se ratacise printre anuarele Almanahului. Inainte de a-l deschide, i-am observat coperta innegrita de degetele numero?ilor cititori. Era o carte foarte veche aceasta Introducere in solaristica a lui Muntius. ?in minte ?i noaptea in care am citit-o, ?i zambetul lui Gibarian, cand imi daduse exemplarul sau, ?i zorii pamanteni din fereastra atunci cand am ajuns la cuvantul „Sfar?it”. Solaristica — scria Muntius — este substitutul religiei in era cosmica, este o credin?a impodobita cu ve?mintele ?tiin?ei. Contactul, ?elul catre care tindem, constituie ceva la fel de ce?os ca ?i prezenta ingerilor sau apari?ia unui Soter. Explorarea este o liturghie exprimata in formule metodologice, munca perseverenta a pamantenilor seamana cu o buna-vestire, intrucat nu exista ?i nu pot exista pun?i intre Solaris ?i Pamant… Ce a?teapta, de altfel, sau ce puteau a?tepta oamenii dupa „stabilirea contactului informa?ional” cu marile ganditoare? Pomelnicul trairilor unei existen?e atat de stravechi incat, desigur, nici nu-?i mai aminte?te de propriul ei inceput? Descrierea dorin?elor, a pasiunilor, a speran?elor ?i a suferin?elor intruchipate in monumentale na?teri de mun?i vii, metamorfozarea matematicii in existen?a, in singuratate ?i in renun?are? Dar toate acestea nu constituie o cunoa?tere transmisibila, iar daca am incerca s-o traducem in vreunul dintre limbajele terestre, toate valorile ?i semnifica?iile banuite ar disparea inainte de a ajunge pana la noi…

Analiza lui Muntius, acest „eretic” al planetologiei, este simpla ?i amara, revelatoare in ce prive?te negarea, destramarea mitului solarisean sau, mai bine zis, a misiunii Omului. Primul glas critic care a indraznit sa se afirme inca in faza de dezvoltare optimista ?i romantica a solaristicii a fost primit cu tacerea unei totale ignorari. Lucru firesc, deoarece acceptarea ideilor lui Muntius ar fi fost echivalenta cu negarea solaristicii in accep?ia ei de atunci. Intemeierea unei alte concep?ii, lucide, care sa renun?e la supremul ideal, i?i a?tepta in van fondatorul. Cinci ani dupa moartea lui Muntius, cand cartea lui devenise o raritate bibliofila, ea nu se mai afla nici in bibliografiile literaturii solaristice, nici in colec?iile filozofice. Ce-i drept, a aparut o ?coala cu numele sau: cercul norvegian, in care seninatatea expunerii lui Muntius, tulburata de individualitatea urma?ilor, s-a transformat pana la urma in sarcasmul caustic al lui Erle Ennesson ?i intr-o varianta cam vulgara: solaristica utilitara, adica „Utilitaristica” lui Phaelanga; acesta pretindea cercetatorilor sa se limiteze la avantajele concrete care pot fi ob?inute imediat, fara sa mai nutreasca speran?e de?arte in contactul dintre civiliza?ii, in comunicarea lor intelectuala. In compara?ie cu necru?atoarea claritate a analizei lui Muntius, toate contribu?iile elevilor lui spirituali nu sunt decat un fel de contribu?ii la contribu?ii, daca nu o simpla popularizare, cu excep?ia operelor lui Ennesson ?i poate ale lui Takata…

Intre filele car?uliei lui Muntius se afla un extras ingalbenit din revista trimestriala Parerga Solariana, una dintre primele lucrari pe care le-a scris Gibarian, inca mai inainte de a fi preluat conducerea institutului. Dupa titlul „De ce sunt solaristicean”, urma o enumerare laconica (aproape ca un regulament) a fenomenelor pe care se intemeiau ?ansele Contactului. Intr-adevar, Gibarian apar?inea acelei (poate) ultime genera?ii de cercetatori ce-au cutezat sa reinnoade firul anilor de inceput, ai mare?iei ?i ai optimismului…

El pornea de la ilustrele cercetari clasice ale bioelectroni?tilor eurasiatici Ho-En-Min, Ngyalli ?i Kavakadze. Ace?tia demonstrasera unele similitudini intre imaginea activita?ii electrice a creierului ?i anumite descarcari plasmatice care preced apari?ia unor structuri ca Polimorphele stadiale timpurii ?i Solaridele gemene. In schimb, fiind unul dintre cei mai precau?i ?i lucizi adep?i al Contactului ?i detestand senza?ionalul, Gibarian respingea interpretarile ultraantropomorfice, toate tezele mistificatoare ale ?colilor psihanalitice, psihiatrice ?i neurofiziologice, care incercau sa traduca diferitele manifestari ale oceanului in termenii unor maladii umane, ca, de pilda, epilepsia (al carei analog trebuia sa fie erup?iile spasmodice ale asimetriadelor). Dealtminteri, acela?i val de interes ieftin a trezit ?i lucrarea mea de diploma. ?i ea se gasea pe undeva, pe aici (fire?te, nu tiparita), pe unul dintre rafturile de microfilme. In scrierea ei m-am bazat pe studiile revelatoare ale lui Bergmann ?i Reynolds, care izbutisera sa separe ?i sa „filtreze” din mozaicul proceselor scoar?ei cerebrale componentele ce inso?esc cele mai puternice emo?ii de disperare, de durere sau de voluptate; in ce ma prive?te, am comparat inregistrarile lor cu descarcarile curen?ilor oceanici ?i am remarcat o analogie demna de aten?ie in oscila?iile ?i in profilele curbelor (specifice anumitor sectoare ale calotei simetriadelor, la baza mimoizilor nematuriza?i, etc.). Aceasta descoperire a fost suficienta pentru ca numele meu sa apara in curand in presa cotidiana sub titluri de-a dreptul ridicole, de genul „Piftia disperata” sau „Planeta in orgasm”. Dar publicitatea mi-a fost totu?i de folos (cel pu?in a?a am crezut pana de curand), deoarece Gibarian, care ca orice specialist in solaristica nu putea citi miile de lucrari ce apareau, mai ales acelea scrise de incepatori, ?i-a indreptat aten?ia asupra mea ?i astfel am primit o scrisoare de la el. Acea scrisoare a inchis un capitol al vie?ii mele, deschizand un altul.