de idei i?i putea lasa impresia ca macar una dintre ipoteze trebuie sa fie cu adevarat intemeiata, ca este imposibil ca realitatea sa difere total de miliardele de presupuneri ale intelectului indreptate spre ea. In prefa?a lucrarii sale, Gravinsky periodizase cele peste ?ase decenii de solaristica, anterioare lui.
In cea dintai perioada, datand de la cercetarea preliminara a lui Solaris, nimeni nu emisese ipoteze propriu-zise. Oarecum intuitiv ?i mergand pe linia „bunului sim?”, se accepta pe atunci ideea ca oceanul este o intindere neinsufle?ita, o uria?a masa gelatinoasa ce scalda globul, un conglomerat chimic care, datorita activita?ii lui „cvasivulcanice”, inmugure?te in ni?te structuri foarte bizare ?i reu?e?te printr-un automatism autore-generator al proceselor sa stabilizeze in a?a fel orbita instabila incat un pendul de pe Solaris i?i men?ine neschimbat planul mi?carii. E drept ca numai cu trei ani mai tarziu Magenon s-a exprimat in favoarea naturii insufle?ite a „ma?inii gelatinoase”; aceasta nu 1-a impiedicat totu?i pe Gravinsky sa fixeze debutul perioadei ipotezelor biologice abia peste noua ani, cand ideea singuratica a lui Magenon a inceput sa cucereasca tot mai mul?i adep?i. Anii urmatori au fost boga?i in modele teoretice foarte complicate (bazate pe analiza biomatematica) ale oceanului viu.
A treia perioada a constituit-o aceea in care opinia savan?ilor, atata timp aproape monolita, s-a destramat. In aceasta epoca au aparut o mul?ime de ?coli ce se infruntau cu indarjire. Erau vremurile in care au activat Panmaller, Strobl, Freyhouse, Le Greuille, Osipowicz; intreaga mo?tenire lasata de Giese a devenit obiectul unei critici zdrobitoare. Au fost publicate primele atlase, cataloage ?i stereofotografii ale asimetriadelor, considerate pana atunci drept forma?ii imposibil de cercetat; saltul a fost realizat gra?ie unei aparaturi noi, teleghidate, trimisa in adancurile clocotitoare ale colo?ilor care amenin?au in orice moment sa explodeze. Astfel au luat na?tere, pe marginea acelor furtunoase discu?ii, ipoteze razle?e, bagatelizate pe motiv ca-?i propuneau obiective mai modeste ?i potrivit carora, de?i mult a?teptatul „contact” cu „monstrul ra?ional” va e?ua, totu?i intr-un fel sau altul cercetarea „ora?elor” plasmuite de mimoizi ?i a mun?ilor sferici, pe care ii isca oceanul spre a-i inghi?i din nou, va face sa progreseze chimia, fizico-chimia, va aduce noi date in domeniul gigantomoleculelor; nimanui insa nu-i trecea prin cap sa polemizeze cu purtatorii acestor teze. Era perioada in care au aparut cataloagele metamorfozelor tipice, actuale pana in zilele noastre, sau teoria bioplasmatica a mimoizilor emisa de Frank ?i care, de?i parasita ca fiind eronata, a ramas un admirabil model de amploare ?i coerenta in construc?ia unui sistem.
Aceste „perioade ale lui Gravinsky”, care cuprindeau peste treizeci de ani, reprezentau naivitatea tinere?ii, romantismul optimist ?i, in sfar?it, varsta maturita?ii marcata de primele glasuri sceptice. Spre sfar?itul patrarului de veac, au fost formulate, ca o intoarcere epigonica la primele ipoteze coloido-mecanice, teorii privitoare la apsihismul oceanului solarisian. Toate cautarile unor manifestari inten?ionale, teleologice in procesele ?i ac?iunile oceanului, motivate prin necesita?ile lui interne, au fost aproape unanim taxate drept o abera?ie a unei intregi genera?ii de cercetatori. Pasiunea publicistica de combatere a acestor afirma?ii a pregatit terenul pe care s-a situat grupul lui Holden, Eonides ?i Stoliwa, oameni lucizi cu o orientare analitica, ce se concentrau asupra culegerii con?tiincioase a faptelor; era perioada unor acumulari rapide ?i a unei neincetate cre?teri a arhivelor, a cartotecilor de microfilme, a expedi?iilor dotate cu cea mai perfecta aparatura, cu dispozitive de inregistrare automata, cu sonde, cu tot ce putea sa livreze Pamantul. In unii ani participau pe atunci la cercetari peste o mie de oameni deodata, dar, in timp ce materialele cre?teau intr-un ritm tot mai intens, spiritul ce anima pe oamenii de ?tiin?a era pe cale sa secatuiasca; astfel a inceput o perioada de declin, greu de delimitat in mod precis, totu?i inca optimista.
Aceasta faza a explorarilor solarisiene se caracteriza in primul rand prin mari ?i indrazne?e individualita?i, ce se afirmau fie printr-o remarcabila imagina?ie teoretica, fie printr-o analiza negativa, cum fusesera Geise, Strobl sau Sevada, care — ultimul dintre marii solaristicieni — a pierit in imprejurari misterioase in regiunea Polului sud al planetei din pricina unei gre?eli elementare. El ?i-a condus aparatul de zbor in adancul unei forma?ii ce i se punea evident in drum. S-a vorbit despre o brusca pierdere a cuno?tin?ei, de le?in sau de un defect al dispozitivelor de pilotare. In realitate cred ca a fost prima sinucidere, primul acces flagrant de disperare. Nu insa ultimul. Dar volumul lui Gravinsky nu men?iona evenimentele de mai tarziu; in timp ce priveam ingalbenitele pagini ale compendiului, prin minte mi se perindau date, fapte ?i amanunte…
Atentate atat de patetice la propria via?a n-au mai avut loc, dar au lipsit ?i acele individualita?i excep?ionale. Recrutarea cercetatorilor ce urmeaza sa se consacre anumitor domenii ale planetologiei constituie de fapt un fenomen nestudiat de nimeni. Oamenii cu mari insu?iri ?i cu o mare putere de cercetare se nasc aproximativ cu o frecven?a constanta, dar selec?ionarea lor este inegala. Prezen?a sau lipsa lor intr-o anumita disciplina poate fi explicata doar de perspectivele pe care le deschide ea. Apreciindu-i in mod diferit pe clasicii solaristicii, nimeni nu le poate refuza grandoarea, ba uneori chiar ?i geniul. Acest gigant mut, care era Solaris, a atras timp de decenii pe cele mai marcante personalita?i din domeniile matematicii, ale fizicii, ale biofizicii, ale electrofiziologiei ?i ale teoriei informa?iei. Parea ca de la un an Ia altul aceasta armata de cercetatori s-a pomenit lipsita de comandan?i. A ramas doar o mul?ime cenu?ie, anonima de colec?ionari meticulo?i, de compilatori, de creatori ai unei experien?e adeseori original proiectate, dar disparusera atat expedi?iile de masa, planificate la scara intregului glob, cat ?i temerarele ipoteze de sinteza.
Solaristica intrase parca in disolu?ie ?i odata cu declinul ei se na?teau tot mai des, deosebindu-se doar prin amanunte secundare, ipoteze despre degenerarea ?i involu?ia marilor solarisiene. Din cand in cand aparea cate o concep?ie mai indraznea?a, mai interesanta, dar toate luate la un loc condamnau prin defini?ie oceanul, considerandu-l drept stadiul final al unei evolu?ii care, daca trecuse cu milenii in urma printr-o perioada de organizare suprema, nu mai reprezenta acum ceva unitar decat sub aspect fizic, descompunandu-se in nesfar?ite forma?iuni inutile, lipsite de sens, agonice. Prin urmare, o cosmica agonie intinsa pe milenii; a?a era privit Solaris ?i, in consecin?a, lungonii sau mimoizii au fost considera?i forme neoplazice, iar procesele desfa?urate atat de fluent — ca preludii ale haosului ?i ale anarhiei. In cele din urma, aceasta tendin?a a devenit atat de obsesiva incat intreaga literatura ?tiin?ifica din urmatorii ?apte-opt ani, de?i, evident, cenzurata de expresii afective, se asemana cu un uria? rug de injurii pe care mul?imea sura a solaristicienilor lipsi?i de lideri le proferau drept razbunare impotriva oceanului ce ramanea indiferent ?i ignora prezen?a oamenilor.
In cadrul grupului de coordonare al Institutului de planetologie, al nucleului ce lua hotarari cu privire la sprijinirea materiala a cercetarilor, surveneau transformari de opinie, reflectate in reducerea treptata, dar continua a bugetului alocat pentru dotarea expedi?iilor ce plecau spre Solaris.
Glasurile celor care sus?ineau necesitatea reducerii cercetarilor se amestecau cu parerile celor ce reclamau folosirea unor mai energice mijloace de ac?iune; nimeni insa n-a mers poate mai departe decat directorul administrativ al Institutului cosmologic mondial, care afirma cu indaratnicie ca oceanul viu nu-l ignora pe om, ci pur ?i simplu nu-l remarca, dupa cum un elefant nu poate observa o furnica ce i-ar umbla pe spate; de aceea, pentru a-i atrage oceanului aten?ia asupra noastra, ar trebui sa recurgem la uria?e mijloace de excitare, la ma?ini-gigan?i pe masura planetei. Un amanunt hazliu — pe care presa il remarcase in mod mali?ios — il constituia faptul ca ac?iuni atat de costisitoare erau cerute de directorul Institutului cosmologic ?i nu de acela al Institutului planetologic, care finan?a explorarea lui Solaris; era deci o marinimie facuta cu punga altuia.
Caruselul ipotezelor emise mai tarziu, incercarile de reconsiderare a celor vechi, introducerea unor modificari neesen?iale au inceput sa prefaca solaristica (o disciplina pana atunci clara, in ciuda amploarei sale) intr-un labirint de carari tot mai intortocheate ?i care nu duceau nicaieri. Intr-o atmosfera de indiferenta generala, de stagnare ?i de apatie, un ocean de data aceasta al hartiilor inutil tiparite parea sa dubleze oceanul solarisean.
Cu vreo doi ani inainte de intrarea mea ca absolvent al institutului in laboratorul lui Gibarian, luase fiin?a Funda?ia Metta-Irving, care acorda premii excep?ionale acelora care vor folosi in scopuri umane energia oceanului. Era o momeala foarte ispititoare, dar ?i pana atunci astronavele adusesera pe Pamant destule incarcaturi cu gelatina plasmatica. Au fost elaborate indelung ?i minu?ios metodele de a o conserva: temperaturi inalte sau joase, crearea artificiala a unei microatmosfere ?i a unui microclimat similare celor solarisiene, iradieri de durcizare, in sfar?it mii de procedee chimice; toate acestea doar pentru a observa un proces de descompunere mai mult sau mai pu?in lent ?i care, fire?te, a fost descris cu cea mai mare precizie in toate stadiile lui; autodigerarea, macerarea, descompunerea primara ?i apoi cea secundara. Iata soarta tuturor probelor prelevate din forma?iile plasmei; ele se diferen?iau numai prin caile care duceau spre deznodamant.
Incercarile de a men?ine in via?a, fie chiar in stare de hibernare, de anabioza, un fragment mai mare sau mai mic din monstru in afara organismului sau planetar au e?uat de fiecare data, ceea ce a dus la ideea dezvoltata de ?coala lui Meunier ?i Proroh ca de fapt trebuia descoperita o enigma ?i numai una, iar atunci cand o vom fi dezlegat, folosind cheia interpretativa adecvata, totul va deveni clar…
In cautarea acestei „pietre filozofale” solarisiene, ?i-au irosit timpul ?i energia oameni care adesea n-aveau
