sa pedepseasca oceanul, vrea sa-l sileasca sa urle cu to?i mun?ii sai deodata. Crezi ca va avea indrazneala sa propuna acest plan spre aprobare scleroticului areopag care ne-a trimis aici ca sa ispa?im pacatele altora? Ai dreptate, ii va fi teama… dar numai din cauza palarioarei. Palarioara n-o va divulga nimanui, atat de curajos nu este Faustul nostru… Taceam. Snaut se legana tot mai tare pe picioare. Lacrimile ii ?iroiau pe obraz, prelingandu-se pe haina. Cine-i vinovat de toate astea? a reluat. Cine ne-a adus in halul in care ne gasim? Gibarian? Giese? Einstein? Platon? To?i a?tia au fost ni?te criminali, ?tia?i?! Gande?te-te numai! Intr-o racheta omul poate sa crape ca o ba?ica de sapun, sau sa se prefaca in ?ur?ure, sau sa fiarba in propriu-i sange, pentru ca apoi sa explodeze cu o asemenea viteza incat sa n-aiba timpul nici macar sa strige. Dupa aceea doar oscioarele-i mai izbesc pe dinauntru tabla rachetei, rotindu-se pe orbitele newtoniene corectate de Einstein. Iata roadele progresului nostru! Iar noi pornim de bunavoie spre stele fiindca drumul e minunat, pana cand am ajuns intemni?a?i in aceste celule, deasupra acestor farfurii, printre nepieritoarele ma?ini de spalat vase, cu ?iruri nesfar?ite de dulapuri credincioase, de closete supuse — iata realizarea personalita?ii noastre… Prive?te-le, Kelvin! Daca n-a? fi beat, n-a? vorbi a?a, dar, in definitiv, tot trebuie sa existe cineva care s-o spuna. Pana la urma trebuie sa vina cineva. Iar tu ?ezi aici, ca un copil la abator, ?i parul i?i cre?te-n barba… cine-i vinovatul? Raspunde-?i singur.
S-a intors incet ?i, sprijinindu-se in prag de u?orul u?ii, a ie?it. Se mai auzea ecoul pa?ilor sai. Evitam privirea lui Harey, dar ochii no?tri s-au intalnit deodata. Voiam sa ma apropii de ea, s-o imbra?i?ez, sa-i mangai parul, dar nu puteam. Nu puteam.
SUCCESUL
Urmatoarele trei saptamani s-au scurs de parca ar fi fost una ?i aceea?i zi care se repeta neincetat. Jaluzelele ferestrelor coborau ?i se ridicau, noaptea ma taram de la un co?mar la altul, iar diminea?a ne sculam ?i incepea jocul, dar era oare un joc? Ma prefaceam ca sunt calm, iar Harey mima ?i ea calmul. Aceasta in?elegere tacita, con?tiin?a faptului ca ne in?elam reciproc, devenise ultima noastra evaziune, fiindca vorbeam mult despre felul in care vom trai pe Pamant; visam sa ne stabilim nu departe de o metropola ?i niciodata sa nu mai parasim cerul albastru ?i copacii verzi. Inchipuiam impreuna interiorul viitoarei noastre locuin?e ?i infa?i?area gradinii, ba chiar ne contraziceam cu privire la unele amanunte… cum va fi gardul viu… cum va fi banca… Credeam eu oare fie numai o clipa in toate aceste proiecte? Nicidecum. ?tiam ca toate sunt imposibile. Eram con?tient ca nu se vor realiza. Chiar daca Harey, vie fiind, ar fi reu?it sa paraseasca sta?ia, tot ar fi fost zadarnic; pe Pamant poate sa aterizeze doar un om, iar omul nu-i altceva decar documentele lui. Primul control ar fi pus capat acestei escapade. Incercarea de a o identifica ne-ar fi despar?it de la inceput, ceea ce ar fi tradat-o imediat. Sta?ia era singurul loc unde puteam trai impreuna. Oare Harey ?tia asta? Desigur. Ii spusese cineva? in lumina tuturor celor intamplate, probabil ca da.
Intr-o noapte am auzit ca prin vis ca Harey se scoala tiptil. Am vrut s-o imbra?i?ez. Doar tacand ?i numai in intuneric puteam redeveni liberi, in momentele de uitare totala, pe care disperarea ce ne-mpresura de pretutindeni le facea sa fie o fulgerata suspendare a torturii. Nu observase probabil ca m-am de?teptat. Inainte sa-i fi apucat mana, a coborat din pat. Am auzit, trezit numai pe jumatate, lipaitul pa?ilor descul?i. M-a cuprins o teama nedefinita.
— Harey? am ?optit. Voiam sa strig, dar nu indrazneam. M-am a?ezat pe pat. U?a ce ducea spre coridor era u?or intredeschisa. O dunga sub?ire de lumina taia in diagonala cabina. Mi se parea ca aud voci inabu?ite. Vorbea cu cineva? Cu cine?
Am sarit din pat, dar m-a cuprins o spaima atat de teribila incat picioarele refuzau sa ma asculte. Am ramas locului o clipa, tragand cu urechea. Era lini?te. M-am tarat incet pana la pat. Imi percepeam pulsul ce-mi izbea cu putere in cap. Am inceput sa numar. La 1 000 m-am intrerupt, u?a s-a deschis fara zgomot, Harey s-a strecurat inauntru ?i a inmarmurit de parca ar fi fost atenta la respira?ia mea; m-am straduit sa mi-o fac egala ?i calma.
— Kris…? a ?optit inceti?or. N-am raspuns. S-a strecurat repede in pat. O sim?eam intinsa langa mine ?i am stat alaturi de ea neclintit, fara sa ?tiu cata vreme. Incercam sa-mi formulez intrebarile, dar cu cat trecea mai mult timp, cu atat imi dadeam mai bine seama ca nu eu voi rosti primul cuvant. Dupa un timp oarecare, poate dupa o ora, am adormit.
Diminea?a era la fel ca intotdeauna. Ma uitam banuitor la Harey. Dupa-masa, stateam alaturi in fa?a ferestrei curbate, dupa al carei geam se scurgeau nori jo?i, stacojii. Sta?ia trecea printre ei ca o nava. Harey citea o carte, iar eu zaceam in acea stare de prostra?ie, care devenise pentru mine singura relaxare.
Am observat ca, inclinandu-mi capul intr-un anumit mod, pot vedea in fereastra imaginea noastra reflectata, stravezie, dar clara. Am coborat mana de pe spatarul scaunului. Cu o privire piezi?a, Harey (am observat in reflexul geamului) s-a asigurat ca ochii imi sunt a?inti?i asupra oceanului; atunci, aplecandu-se iute, ?i-a pus buzele pe spatar, chiar in locul de pe care abia imi retrasesem mana. Am ramas in?epenit in atitudinea aceea nefireasca, iar Harey ?i-a lasat din nou privirea pe carte.
— Harey, am rostit incet. Unde ai fost asta-noapte?
— Asta-noapte?
— Da.
— Ai… ai visat ceva, Kris. N-am fost nicaieri.
— Nu?
— Pesemne ?i s-a parut in vis…
— Se poate, am zis. Da, este posibil sa fi visat…
Seara, cand ne-am dus la culcare, am inceput din nou sa vorbesc despre calatoria noastra, despre intoarcerea pe Pamant.
— Ah, nu vreau sa mai aud pove?tile astea, a spus. Taci, Kris! ?tii doar…
— Ce?
— Nimic.
Cand ne-am intins in pat, mi-a spus ca-i e sete.
— Acolo, pe masa, este un pahar cu suc. Da-mi-l, te rog. A baut pe jumatate, iar restul mi 1-a oferit mie. N-aveam insa chef sa beau. In sanatatea mea, a zambit.
Am inghi?it sucul acela ?i am avut impresia ca este cam sarat; dar n-am acordat faptului prea multa aten?ie.
Daca nu vrei sa vorbim despre Pamant, atunci despre ce sa vorbim? am intrebat-o, cand a stins lumina.
— Daca n-a? mai exista eu, te-ai casatori?
— Nu.
— Niciodata?
— Niciodata.
— De ce?
— Nu ?tiu. Zece ani am fost singur ?i nu m-am casatorit… Sa nu mai vorbim despre asta, draga.
Capul imi vajaia ca ?i cum a? fi baut o sticla cu vin.
— Sa nu vorbim? Ba, dimpotriva, sa vorbim. Dar daca te-a? ruga?
— Sa ma casatoresc? E absurd, Harey! N-am nevoie de nimeni in afara de tine.
S-a aplecat deasupra mea. Ii sim?eam pe buze respira?ia, m-a cuprins tare in bra?ele ei; somnolen?a cople?itoare ce ma cuprinsese mi-a pierit brusc.
— Spune-o ?i altfel.
— Te iubesc.
?i-a izbit fruntea de umarul meu, i-am sim?it tremurul pleoapelor grele ?i umezeala lacrimilor.
— Harey, ce ai?
— Nimic. Nimic. Nimic… Ingana tot mai incet.
Incercam sa deschid ochii, dar ei mi se inchideau singuri. Nici nu ?tiu cand am adormit.
M-au trezit zorile ro?ii. ?easta mi-o sim?eam de plumb, iar gatul in?epenit, ca ?i cum toate vertebrele mi-ar fi devenit un singur os. Limba aspra ?i coclita mi se mi?ca anevoie in gura. Probabil ca m-am intoxicat cu ceva,
